Înțelepciunea ciobănească

Un cioban și un filosof se întâlnesc pe coama unui deal.

– Zâua bună, zice ciobanul.

– Bună ziua, zice și filosoful.

Amândoi se așează și se pun pe contemplat.

– De la oraș vii? întreabă ciobanul.

– De la oraș.

– Dar tot mai bine-i în natură!

– Este.

– Și ce lucri tu la oraș?

– Studiez.

– Apăi ce studiezi?

– Viața omului.

– Și ies parale din asta?

– Iau un salariu. Cam mic, ce-i drept.

– Așa studiu fac și eu când stau pe prispă. Și nu iese niica. E bine la voi la oraș…

– Eu am mers la școli ca să pot lua bani pentru asta.

– Multă școală ai făcut?

– Multă.

– Apăi zâ-mi și mie cum ți-o ieșit la studii că e viața omului?

– E greu de spus, așa, în două vorbe…

– Încearcă în trei.

– Vezi tu, bade, ce fac eu e să mă gândesc la cum sunt lucrurile care nu sunt evidente. Cum ar fi de exemplu cum poate fi omul fericit, și când e, de ce e…

– Dacă-i sunt sănătoși copiii și-l iubește muierea de ce n-ar fi?

– Cum să îți zic eu? se străduie filosoful… Ție ți-a venit așa vreodată un dor de ducă? sau o jale și să nu știi ce-i cu ea?

– Mi-a venit. Dar am zis că trece, și-o trecut.

– Dar să te gândești tu că viața se duce și să simți durere?

– Apăi doare, dacă șezi degeaba, dar pui mâna pe coasă și îți iei gândul.

– Dar când vezi că se întâmplă ceva nedrept nu vrei să schimbi acel lucru?

– Ce e nedrept? dacă tot ce ne e dat de la Dumnezeu vine? Poate socoți doar tu că e nedrept.

– Nu știm dacă există Dumnezeu sau nu.

– Apăi știm cu sufletul, nu cu mintea.

– Nu știm nici dacă există suflet!

– Cum să nu știm? Când te doare că trece viața și te temi că nu te iubește muierea și că e nedreaptă lumea, unde te doare dacă nu în suflet? Ptiu, drace, că ai făcut atâta școală, mai iei și bani să studiezi viața și tare prost mai ești!