NEBUNIA DEMOCRAȚIEI – O BOALĂ SPIRITUALĂ

Romanul Demonii de Dostoievski spune povestea unei revoluții în contextul unui mic sat și a câtorva personalități. Amestecul ciudat de filozofie și nevroză, psihologia mulțimii și disprețul la modă pentru tradiție, toate se întâlnesc în nebunia unei băi de sânge. Este un Helter Skelter al secolului al XIX-lea care a anticipat cu clarviziune secolul ce avea să vină. Propria noastră versiune a aceleiași boli se desfășoară cu mai puțină vărsare de sânge, deși cu o pasiune similară. Acest articol încearcă să descrie această pasiune. Am numit-o ‘păcatul democrației’, noțiunea cum că universul este lipsit de ierarhie și că toate lucrurile, inclusiv noi înșine, sunt descrise pe bună dreptate ca fiind egale. Aceasta este a patra apariție [cu editare] a acestui articol, ceea ce indică faptul că mintea mea este atrasă frecvent de observațiile sale. Merită să îl repetăm.

Întâlnirea lui Iisus cu centurionul roman (Matei 8:5-13) este una dintre cele mai puțin moderne experiențe din toată Scriptura. Dintre toate relatările din Noul Testament, aceasta ar fi cea mai greu de repetat în cultura noastră. În lumea noastră, noi înșine suntem singura noastră autoritate – nu suntem nici deasupra nimănui și nici supuși nimănui. Suntem plini de spiritul democrației și, ca atare, disprețuim Împărăția lui Dumnezeu.

Lumea împăraților și a conducătorilor a început să se prăbușească chiar în momentul în care statele-națiune au început să se ridice. În anul 1534, Henric al VIII-lea al Angliei a repudiat orice autoritate mai mare decât a lui în ceea ce privește Biserica Angliei. Puțin peste un secol mai târziu, Parlamentul i-a urmat exemplul și l-a răsturnat pe însuși regele și l-a decapitat. Aceeași soartă a avut-o și regele Franței 150 de ani mai târziu. Marșul progresului modern a însemnat moartea tiranilor.

Cu excepția faptului că nu a fost așa. Când Henric a refuzat să recunoască autoritatea Papei, s-a făcut el însuși ‘Papă’. Cu fiecare avansare și respingere a autorității, autoritatea însăși nu dispare – ea devine pur și simplu mai universalizată. Astăzi, în creștinismul contemporan, se spune că ‘fiecare om este un Papă’. Dacă în urmă cu câteva generații oamenii afirmau că numai Biblia avea autoritate, astăzi, și aceasta a fost răsturnată. Fiecare persoană este propria sa autoritate. Și voi adăuga că, dacă fiecare persoană este propria sa autoritate, atunci nu există nicio autoritate.

Acest lucru este poate afirmat într-un mod extrem. Avem șefi la locul de muncă, profesori în clasă și alte autorități. Dar, după cum poate confirma oricine care deține o ‘autoritate’, aceste poziții sunt supuse unei presiuni și unei examinări tot mai mari. Adesea, au autoritate, doar pentru că au putere de coerciție. Autoritatea care revine în mod natural unei persoane sau unei poziții a dispărut practic din lumea noastră.

Simpatizez pe deplin cu locul politic al democrației. Aceasta a evoluat ca mijloc de abordare a tiraniei – deși este adesea destul de ineficientă în confruntarea cu liderii moderni care tiranizează în numele democrației (sau cu tiraniile diferitelor ‘democrații’ în timp ce își înving dușmanii la urnele de vot). Dar nu ofer nicio sugestie politică în acest articol și nu sunt interesat de o conversație pe această temă.

Sunt însă profund interesat de boala spirituală care însoțește interiorizarea proiectului democratic. Nu numai că am structurat lumea noastră politică într-o manieră ‘democratică’, dar am spiritualizat conceptul și am făcut din el o descriere a modului în care lumea este cu adevărat și cum ar trebui să fie. Premisele democrației au devenit premisele moralei moderne și matricea viziunii noastre asupra lumii. Această interiorizare a democrației este cea care face ca Centurionul să fie imposibil în zilele noastre.

Oamenii din lumea modernă au un sentiment de egalitate inerentă și adesea resimt orice afirmare a autorității. Bineînțeles, egalitatea este adevărată într-un anumit mod și complet falsă în alt mod. Este adevărat că toți oamenii au o valoare egală – nicio viață nu este mai valoroasă decât alta. Dar, după aproape orice altă măsură, nu suntem egali, pentru că nu suntem proporționali. Eu am o valoare egală, dar nu sunt la fel de inteligent ca altul. Am o valoare egală, dar nu sunt la fel de talentat, sau chipeș, sau bogat, priceput, sau înțelept, etc. Aparent, inteligența, talentul, frumusețea, priceperea, bogăția și altele asemenea nu sunt standardele de comparație adecvate atunci când vorbim de egalitate. Dar sentimentul nostru interior de egalitate ne face adesea să afirmăm egalitatea acolo unde aceasta nu există.

Acest lucru este valabil mai ales în viața spirituală. Uneori mi se spune: ‘Nu am nevoie să-mi mărturisesc păcatele unui preot. Mă pot ruga direct lui Dumnezeu’. Un tânăr mi-a spus recent acest lucru și a adăugat: ‘Biblia spune că trebuie să ne mărturisim doar lui Dumnezeu’. I-am arătat că, de fapt, era incorect, că în singura sa mențiune despre spovedanie, Biblia spune că ar trebui să ne mărturisim păcatele ‘unii altora’. A fost surprins și consternat.

Scripturile vorbesc, de asemenea, despre bătrâni și conducători, despre ascultare și respect și multe alte lucruri care nu își au locul în spiritul democrației. Greșeala tânărului a fost să creadă că Biblia îi susține viziunea sa democratică asupra lumii. Dar Scripturile aparțin lumii Centurionului Roman.

O mare parte din ceea ce trece astăzi drept protestantism nu este nimic de acest gen. Mai degrabă, este o mantie subțire voalată pentru spiritul democratic la ‘rugăciune’. ‘Mântuirea prin harul credinței’ este un slogan pentru individualism, un creștinism ‘de drept’. Nu există fapte, nu există cerințe, ci doar un drept ‘plin de har’. Căci forma supremă de democrație este persoana care nu are nevoie de nimeni altcineva: nicio Biserică, niciun preot, nicio Taină, doar Dumnezeul meu înțelegător care mă mântuiește prin har și care îmi garantează că pot să o fac singur.

Formele noastre exterioare de creștinism se transformă la fel de repede precum le poate închipui piața. Chiar și întâlnirile duminicale ale ‘Noului Ateu’ nu diferă prea mult de multe adunări creștine. Dumnezeu Însuși s-ar putea să nu fie necesar pentru spiritualitatea democrației noastre. Unde se potrivește Dumnezeu într-o lume a egalilor?

Lumea clasică a Creștinismului Ortodox este profund nedemocratică. Aceasta susține că universul și tot ceea ce există este ierarhic. Această învățătură nu este un artefact al unui patriarhat mai vechi (o critică tipic democratică), ci o parte esențială a Evangheliei creștine. Căci dacă Iisus este Domn, atunci universul are un Domn. Spiritualitatea democratică se îndoiește de orice ierarhie – orice lucru care contestă mitul egalității este trăit ca o amenințare. ‘Iisus nu a spus niciodată nimic despre…’

Venerarea sfinților, cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, locul ocupat de Maica Domnului sunt profund ofensatoare pentru democrația modernă. Plângerile auzite de cei care resping astfel de lucruri sunt destul de grăitoare. Rareori se aud protestele clasice ale adevăraților iconoclaști. Mai degrabă, este declarația modernă: ‘Nu am nevoie de nimeni între mine și Dumnezeu’. Este vorba de accesul universal la Dumnezeu, fără interferențe, fără mediere, fără ierarhie, fără Taine, în cele din urmă fără a avea nevoie de alții, care este ofensat de forma ierarhică a creștinismului clasic.

O viață spirituală fără canoane, fără obiceiuri, fără tradiții, fără reguli, este libertatea democratică supremă. Dar aceasta dezlănțuie tirania imaginației individuale. Pentru că, fără o tradiție mediatoare, credinciosul modern este supus doar propriului său capriciu. Efectul este acela de a nu avea alt Domn decât Dumnezeul propriei imaginații. Chiar și apelul său la Scriptură este lipsit de efect – pentru că propria sa interpretare este cea care stăpânește asupra cuvântului lui Dumnezeu. Dacă nu vom avea o ierarhie, nu Îl vom avea pe Hristos ca Domn. Nu putem să ne inventăm propriul model de univers și să cerem ca Dumnezeu să se conformeze.

Ar trebui să adaug, în paranteză fie spus, că în ciuda sentimentelor noastre democratice universul este în mod inerent ierarhic. Putem să ne imaginăm pe noi înșine ca fiind complet individualizați și autonomi, fără a avea nevoie de alții, dar aceasta este o închipuire. Dacă ne lepădăm de adevăratele structuri și ierarhii ale creației lui Dumnezeu, nu vom descoperi decât alți stăpâni care au un caracter demonic. ‘Zeii’ creați de noi înșine nu sunt niciodată mai prejos decât însăși nebunia.

Este o mare realizare spirituală să nu te ‘conformezi lumii acesteia’. Ideile și ipotezele democrațiilor moderne de consum pătrund în aproape toate aspectele culturii noastre. Acestea devin o parte inevitabilă a peisajului nostru interior. Numai prin examinarea acestor ipoteze în lumina tradiției creștine mai largi putem spera să rămânem credincioși lui Hristos în adevăr. Cei care insistă asupra absenței autorității spirituale sau cer ca nimic să nu medieze harul vor descoperi că viețile lor servesc celui mai crud stăpân dintre toți – spiritul epocii.

Preluare de pe Glory To God For All Things 

Pr Stephen Freeman, Orthodox Christianity