Principala ispită a Satanei

Teodoru Ghiondea: „Principala seducţiune a lui Satan e comoditatea. E de ajuns să ne uităm împrejur ca să vedem cu ce derizorii, nătânge mijloace ţine în robie enorme colectivităţi umane: televizorul, radio, spectacolele sportive, cinematograful. În vechime oamenii erau mai dificili. Să pot privi un spectacol în pijama, să nu mai fie nevoie să mă îmbrac, să ies, ca să văd un spectacol, să pot gâtui instantaneu glasul celui mai mare cântăreţ al lumii, o falsă senzaţie de atotputinţă, iluzia autocraţiei, iată pe ce mizerabilă farfurie de linte şi-a vândut omul dreptul său de întâi născut!

E de admirat cât de bun administrator este Satan pentru seducţiunile lui, cât de judicios le administrează. Am putea releva la Prinţul cantitativului un simţ foarte rafinat al calitativului, al valorilor şi al favorurilor pe care le distribuie tuturor acelora care au făcut un pact cu el. Momeala e făcută dintr-o falsă calitate pe care Satan o dă unei ispite. Nu e maestrul iluziilor? Dar ca să mânuieşti aşa de bine iluzia , terbuie s-o ştii ca atare, prin urmare trebuie să ştii care este adevărul. Şi de unde ştie Satan care e Adevărul? Şi dacă-l ştie, de ce nu se conformează lui? Toate astea duc la ideea de Misiune a celui care se numeşte, cu un nume generic, Vrăjmaşul.

Metafizic, iluziile lui Satan se încorporează în iluziile Mayei, iar acestea nu sunt decât o specificaţie a Inefabilităţii divine. Cea mai mare păcăleală pe care o poţi face Diavolului e să vezi aspectul simbolic al momelii lui: prin asta liberează din exilul lor elementele pozitive care se agreghează imediat atributelor divine, iar cojile se pulverizează, nemaiavând elementul lor de coeziune, căzând ca o pulbere radioactivă peste omenire. Şi pe această pulbere o irizează Satan cu alte seducţiuni din arsenalul lui. Dacă printr-un proces de discriminaţiune perpetuu, omul ar elibera din „keliphot”-uri partea pozitivă a seducţiunilor, lumea s-ar topi în Cauza ei primă şi toate aspectele inferioare ale lui Lucifer s-ar consuma în El, care ar rămâne Înger al Feţii, nemaiavând a face altceva.
Vasile Lovinescu, „Jurnal alchimic”, pag.202-203.

E dificil să nu te simţi despuiat, gol, dinaintea unei asemenea „dezvăluiri” a modului în care viaţa ta curge într-un vârtej semiconştientizat, abrutizat de fascinaţia contingentului, grăbit clipă de clipă de nostalgia Substanţei care îţi dă şi iluzia unei diminuări a suferinţei prin „instantaneizarea” unor false „puncte finale”, „scopuri spectrale” atinse; din când în când îţi spui că este o nebunie.... şi continui să exişti, adânc, într-un abis care te sfărâmă şi te smulge neîncetat din „fulguraţiile” unor intuiţii juste, dar potrivnice „scenariului”.

Jena „goliciunii” ar trebui să se transforme în disperare măcar, dacă nu într-un „acces” de luciditate – căci acesta din urmă cere o pregătire anumită, o altfel de alcătuire a „ambianţei interioare”. La un astfel de efect ar trebui să conducă MOLITFELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE care se citesc astăzi (1 ianuarie) în Biserică. Textul lor este cutremurător, stilul atât de direct descumpăneşte – exact ceea ce trebuie să se întâmple, pentru a te scoate din falsul echilibru în care te „păstrează” Vrăjmaşul şi în care „comoditatea” este evidentă.

Ştim cu toţii că una dintre cele mai mari viclenii ale Adversarului este aceea de a te face să crezi că nu există; este şi aici un anumit grad de administrare inteligentă a iluziei. Această falsă absenţă se întovărăşeşte de obicei cu favoruri însemnate din partea sa, deoarece „consolidează” starea de comoditate, de confort. Uneori Maestrul ne arăta câte o mică rană care tocmai prinsese coajă şi pe care o înlătura, lăsând să curgă sângele proaspăt, curat, explicându-ne că aşa trebuie să procedăm şi în cazul unor neplăceri, necazuri, să nu lăsăm să se aşeze uitarea, „nepăsarea”, bucuria falsă a unei vindecări, care, în mod esenţial, nu este niciodată definitivă; mai presus de orice, era un simbol pentru luciditate, care nu trebuie să se „opacizeze, întunece” niciodată, să păstrăm vii trezvia, luciditatea, atenţia!

„...derizorii, nătânge mijloace ţine în robie enorme colectivităţi umane”; lucrurile au evoluat în aceşi 50 de ani de când a fost scris textul, într-un mod tragic: iluzia realităţii, falsa putere, incapacitatea noetică de concentrare, superficialitatea multiplicată indefinit, „distorsiunea” fiecărui simţ în parte, exacerbându-i valorile biologice prin suprasaturaţie sau suprasolicitare, etc. Tableta, telefonul mobil, cinematograful, un adevărat „ţunami” uriaş, enorm de imagini care blochează complet discernământul şi multe, foarte multe altele; majoritatea acestor mijloace acţionează de la cea mai mică vârstă – „otravă” pe care nu o mai simt, ca atare, decât foarte puţini, şi pentru care cei mai mulţi, deja dependenţi irecuperabili, sunt în stare de orice.

Dar toate acestea nu pot fi ocolite, nu pot fi „excizate” din viaţa noastră, nu pot fi şterse; apare, prin urmare, problema soluţiei – care este mai mult decât simplă: CUNOAŞTEREA AUTENTICĂ, conştientizarea caracteristicilor acestor mijloace, impunerea unei măsuri – nu „rezonabilă”, ci „intelectuală” – utilizării lor. Cu toţi ştim acest lucru; câţi îl pot realiza?

Desigur, lumea aceasta, în care ne aflăm trebuie să facă loc celei care urmează, dar este capital în ce situaţie (individuală) ne află!

Adversarul acţionează pe cel mai important mijloc uman, definitoriu, de decizie şi acţiune: CUNOAŞTEREA; îi falsifică acesteia toate datele caracteristice: capacitatea, disponibilitatea, conţinutul, finalitatea. Prin mecanismul pervers „ambiguitate-confuzie” îşi rezolvă toate problemele; este zona „principială” a operativităţii intelectuale; produce iluzia dualităţii acolo unde este o singură realitate, sau o produce pe aceea a unităţii unde sunt două realităţi distincte. De aceea are nevoie de lipsa noastră de discernământ, de luciditate, subminând la nivelul existenţei şi al efectivităţii cel mai important instrument de cunoaştere: INTUIŢIA INTELECTUALĂ.

Lupta noastră cu Adversarul este una dintre cele mai mari iluzii de care se prevalează; nu avem nicio şansă, căci Domnul Iisus l-a numit „Prinţul acestei lumi”. Ceea ce îl avantajează este efortul nostru inutil, cel îndreptat spre exterior; nu acolo este „câmpul de luptă” ci în interiorul nostru: este ceea ce creştinii numesc „războiul nevăzut” iar musulmanii numesc „marele război sfânt” (al-jihad al-akbar), sau mai simplu „Marele Jihad” (în treacăt fie spus, cuvântul utilizat pentru război, în sensul direct de luptă „fizică” este acela de „harb”).

Izbânda asupra noastră, lupta cu noi-înşine, cu ceea ce trage spre „spiritul negaţiei” (René Guénon) este singurul, unicul „lucru strict necesar”; nu este numai salvarea noastră, dar are o consecinţă nebănuită: „Dacă printr-un proces de discriminaţiune perpetuu, omul ar elibera din „keliphot”-uri partea pozitivă a seducţiunilor, lumea s-ar topi în Cauza ei primă şi toate aspectele inferioare ale lui Lucifer s-ar consuma în El, care ar rămâne Înger al Feţii, nemaiavând a face altceva”.

Poate că ar trebuie să începem cu înţelegerea deplină a celor două personaje dostoievskiene: Ivan Karamazov şi Stravoghin; diferenţa (şi consistenţa) ierarhică „tenebroasă” în care se află ne poate ajuta enorm. În acest sens nici ordinea menţiunii acestora nu este întâmplătoare; apoi, este posibil să ne aflăm în faţa unei dileme: ne este accesibil „Alioşa”, sau putem proceda ca „Dmitri”?

Mult curaj şi să dea Dumnezeu izbândă!

T. Ghiondea

via Radu Iliescu