Agricultura ecologică
Istoria cunoaşte două exemple care au trecut în proporţie de 100% la agricultura ecologică: Sri Lanka şi Cuba.
Prima, sub imperiul ideologiei verzi şi a conducerii democratice, cea de a doua după destrămarea URSS (singura ţară care nu se sinchisea de embargoul SUA impus Cubei) şi diminuarea brutală a combustibililor fosili în insulă.
Cronologic, experimentul cubanez a reuşit, cel asiatic a fost un eşec. Cum s-a desfăşurat trecerea la agricultura organică în Cuba? Fidel Castro i-a chemat pe toţi specialiştii în permacultură şi ecologie agrară la nivel mondial, aceştia au făcut programe naţionale, au educat oamenii şi le-au spus ce este de făcut. Partidul unic a oferit celor doritori 1 hectar de pământ, s-au înmulţit asinii, s-au readus în actualitate catârii cu care cândva a fost cucerit Vestul. Inclusiv populaţia urbană a fost implicată în cultivarea de legume, Havana a ajuns astfel să-şi producă mai bine de 50% din necesarul de hrană intra muros. S-au cultivat spaţiile dintre blocuri, sensurile giratorii, balcoanele şi terasele. E o reuşită şi un exemplu pentru momentul în care energia de care suntem atât de legaţi va fi puţină şi scumpă (dacă nu cumva suntem deja acolo).
În Sri Lanka a fost mai scurt: bă, nu mai aveţi voie cu îngrăşăminte chimice, hai, la treabă! Lăsaţi de capul lor, oamenii au căzut în cap.
Restul se ştie. Unii trag, din lipsă de termeni de comparaţie, concluzia că agricultura organică nu poate hrăni oamenii. Este superficial şi fals. Numai că trecerea de la agribusiness la organic nu se face cât ai bate din palme. Trebuie reinventată proprietatea pe suprafeţe mici, care scot producţii mare în unităţi nutritive, cu implicarea oamenilor şi cu ajutorul animalelor. O agricultură în care satul românesc ar juca rolul fundamental.
Trebuie abandonată ideea că rentabilitatea se măsoară contabil (fermele mecanizate sunt rentabile contabil, dar produc puţine unităţi nutritive raportate la suprafaţă, în vreme ce fermele mici pică testul contabilităţii, dar produc hrană multă şi variată).
O întreagă paradigmă modernă falimentară şi sinucigaşă trebuie abandonată în favoarea modelelor cu adevărat sustenabile, orientate spre om şi comunităţi la scară umană. Lucruri care nu se dezvoltă într-un an şi nu pornind de la interdicţii prosteşti, şi mai ales nu fără implicarea elementului politic devotat poporului.