Un nebun aruncă o piatră

Un nebun aruncă o piatră, o sută se străduie să o scoată. Un fraier supraestimat, umflat cu pompa trotineto-progresistă, aruncă o vorbă, o țară întreagă devine captivă. Mă refer la Buhnici, nimeni în drum. Îmi pare rău să stric petrecerea, dar se întâmplă lucruri pe planetă în timp ce toată țara s-a oprit să despice firul în șapte despre ce a dorit să zică poetul. Nimic. N-a zis nimic. E un personaj de carton, tabula rasa, produsul standard al vremurilor acestora. Pare inteligent prin asociere cu casa în care locuieste. Casa chiar este.

În timpuri molcome, un cancan alungă monotonia, dar nu e cazul epocii ăsteia. Nu e mai oportun să fim atenți la mișcările din Olanda? Sau la barca numită Europa care se scufundă? Și noi odată cu ea… La inflație, șomaj. La propunerea Ursulei întru solidaritate în raționalizarea gazului. Spania a refuzat. Noi? Guvernul nostru? Nu știm, suntem prea ocupați cu Buhnici. Nu mai bine medităm puțintel la posibila/probabila vecinătate cu Rusia? Între Ungaria și Rusia, Buhnici și vorbele lui nu ne ajută. Nici măcar soția care arată atât de bine. Între Turcia și Rusia, nici Marea Neagră nu mai este chiar prietenoasă.

Subiecte fără substanță. Dacă e ok să alerge copiii intre mese la restaurant. Dezbatere națională. Ce a zis Buhnici. Ce note au dat niște băieți unor cucoane. Înțeleg că sunt special promovate pentru a ne ține ocupați, dar și noi suntem ușor de “ocupat” cu teme minore. Drept este că şi atunci când analiștii intră în subiecte puternice, praf le fac. După întâlnirea din Teheran între Erdogan și Putin, singurele analize au fost despre umilirea lui Putin, că nu si a mișcat indexul, că a ridicat mâna într-un unghi obtuz.
Tâmpenii. Lumea se schimbă. Geografia se rescrie. Iar noi discutăm despre Buhnici. Lipsesc întrebările pentru guvern.

Și ne mai mirăm că nu contăm. Sau că ne conduc niște nevolnici. Sau că ne fură toți.

Ana Iordănescu