Un Act de Trădare Națională
De la începutul războiului, România s-a făcut preș în fața Ucrainei. Cu orice risc și cu orice preț.
Și-a sleit vistieria, și-a sărăcit populația și s-a înglodat în datorii cu dobânzi de camătă, amanetând viitorul multor generații de acum încolo, pentru a susține un război care nu era al ei.
A mușamalizat tragedia din 2 martie 2022, când un MiG-21 și un elicopter Puma s-au prăbușit în Dobrogea la interval de câteva zeci de minute unul de altul.
O uriașă mașinărie de propagandă s-a pus în mișcare pentru a convinge opinia publică de faptul că totul a fost doar o sinistră și nemaivăzută coincidență.
Condițiile meteorologice au fost de vină, s-a spus. Nici vorbă de rachete trase de niște ucraineni bezmetici.
Opt români au murit pe altarul războiului abia început.
România a tăcut mâlc și atunci când Ucraina s-a apucat să îi distrugă Delta Dunării.
Mai mult, Iohannis a declarat că adâncirea canalului este un mit.
Între timp, Bîstroe a ajuns să aibă o adâncime dublă și e greu de crezut că se mai poate face ceva.
Pe apele Mitului circulă acum nave uriașe!
Cum nu era suficient canalul Bîstroe, ne-am deschis toate granițele vraiște lăsând să intre în țară cantități uriașe de grâne ucrainene toxice la preț de dumping. Care otrăvesc populația și îi distrug pe fermierii români.
Pentru că protestatarii ieșiți în stradă în ultimele zile au spus aceste adevăruri care pică greu la rânza geopolitică, mașina de propagandă i-a luat și pe ei la țintă.
Când veștile despre persecuțiile, agresiunile și torturile la care sunt supuși în Ucraina credincioșii români și preoții lor au ajuns până în Țara Mamă, și-au intrat în rol Vasile Bănescu și clica lui de teotruci.
Depășindu-l în cinism pe Pilat din Pont, ne-au sfătuit și pe noi, și pe ei, să tăcem și să ne supunem pentru că „situația din Ucraina este gravisimă”.
Când a avut loc diversiunea dronelor de la Ceatalchioi, România nu doar că a tăcut, dar a fost cât pe ce să se implice direct în război împotriva Rusiei.
Propaganda isterizase populația și pregătise deja terenul. Arafat a părut să își regăsească locul după doi ani de penumbră.
A fost nevoie probabil de un telefon „din afară” care să răcorească mințile înfierbântate de pe Dâmbovița. Sau de la Sibiu.
Și tot nu ne-a venit mintea la cap.
La ordin sau din slugărnicie, România e pe cale să se arunce orbește, cu capul înainte, într-o nouă criză. Care pare mai periculoasă decât toate de până acum.
Negociază statutul de garant de securitate al Ucrainei.
Anunțul a fost făcut prima dată de Kiev, în vara trecută. Bucureștiul nu a spus nimic. Nici atunci, nici acum.
Tot de la Kiev am aflat în ce domenii ar urma să funcționeze respectivele garanții:
- sprijin specific pentru apărare;
- dezvoltarea complexului militaro-industrial;
- formarea de unități militare ucrainene în străinătate (adică în România);
- schimb de informații;
- sprijin pentru stabilitatea financiară;
- sprijin pentru dezvoltarea și pentru refacerea economiei ucrainene.
După cum se vede, doar domenii sensibile și costisitoare, pentru care o consultare populară ar fi fost obligatorie.
La vremea respectivă, scriam:
„Documentul bilateral de acordare de garanții nu prevede – cel puțin până acum – obligația statelor garante de a se implica direct într-un război alături de Ucraina.”
Între timp, situația pare să se fi schimbat. În foarte rău.
Acordarea de garanții Kievului seamănă tot mai mult cu o declarație de război făcută Rusiei.
Însă, după doi ani de balet pe muchia războiului, nici măcar acest lucru nu mai pare atât de grav.
Există însă un alt aspect despre care toată lumea se ferește ca de dracul să vorbească:
Nu cumva prin garanțiile de securitate acordate Ucrainei pecetluim raptul teritoriilor istorice ale României?
Nu cumva prin garanțiile de securitate acordate Ucrainei pecetluim raptul teritoriilor istorice ale României?
În acest caz, negocierile pe șest cu Kievul nu sunt altceva decât Act de Trădare Națională.
În acest caz, negocierile pe șest cu Kievul nu sunt altceva decât un Act de Trădare Națională.