Arhive etichete: Ortodoxie

Cred, Doamne…

Cred, Doamne! Dar nu vreau sa ascult
Voința mi-e-nrobită, dorința mi-e tumult.
Aș vrea să-ți cad în față, să plâng în umbra Ta
Ajută-mi Doamne Sfinte, te rog nu mă lăsa!

Cred, Doamne! Însă-n cuget, simțire laolaltă
Mă-ncununez cu lauri, cu slava cea deșartă
Și cred că mi se cuvine, în nebunia mea
Ca voia-Ți să se-ndoaie după dorința mea.

Cred, Doamne! Însă-n suflet dulceața mă îmbie –
A patimilor tandră și caldă viclenie,
Ce-mi dă mereu dreptate, cu lamuri mă-mpresoară
Și-ncet, pe nesimțite, sufletul mi-l doboară.

Cred, Doamne! Însă astăzi, și-n fiecare zi aș vrea
Să-mi fie toate proprii, mustind de voia mea.
Să cuget cum făptura-Ți, prin pronie de tină
Uitând de a Ta Slavă, smerită mi se-nchină!

Cred, Doamne! Însă vrerea-mi, născută din pământ
Se sprijină pe sine-și, uitând de Duhu-Ți Sfânt
Ș-ignoră-n toată vremea chemarea-Ți cea divină
Cercând prin întuneric a făptui Lumină.

Aș vrea să cred iar Doamne, cum am crezut odată!
Să simt în neputința-mi cum Harul mă îmbată!
Îngenunchiind de-a pururi sub Măreția Ta
Iartă-mă și mă scoate din nebunia mea!

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Grâul – chip al lui Hristos

Grâul este unul dintre simbolurile vegetale ale lui Iisus Hristos, iar imaginea de „chip” este atribuită strămoșilor noștri, care obișnuiau să creadă că pe bobul de grâu apare înfățișat chipul Mântuitorului. Așadar, moartea și viața spirituală se găsesc cuprinse în simplitatea bobului de grâu.

Grâul constituia, încă din cele mai vechi timpuri, principala sursă de hrană a omului. În credința populară, a fost considerat unul dintre elementele sacre, fiind prezent în cele mai importante momente din viața omului: la naștere, prin punerea grâului în prima baie a copilului, după botez, la nuntă, când se aruncă grâu asupra mirilor, la ieșirea din biserică – semn al fertilității și la înmormântare, sub formă de colivă.

Simbol al vieții, al morții, dar și al învierii, grâul poate fi privit ca și un simbol al creștinului care, asemenea sămânței celei bune, rodește aducând roadă însutită.

Dan-Mircea Borș

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Două cutremure cu epicentrul în rai

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu. Petru era pescar căsătorit, neînvăţat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăţi, învăţat cu foamea, lipsit de subtilităţi şi de educaţie, talpa pământului şi a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi.

La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice.

Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus.

Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui.

Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui. Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa.

Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.

Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor.

Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?

Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu.

Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică. „Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.

Preot Ioan Istrati

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu „Axion Estin” (Cuvine-se cu adevărat)

Soborul şi praznicul Arhanghelului Gavriil a început a se face în Sfântul Munte al Athosului, la o chilie a Mănăstirii Pantocrator, ce se numeşte “Axion estin”, la locul cel numit Adin. Şi a început a se face din cauza minunii pe care o vom povesti acum.

La Schitul Protatos ce se află lângă Careia, aproape de locul Mănăstirii Pantocrator, este o vale mare, care are multe chilii. Deci la una din chiliile acelea, ce era cinstită în numele Adormirii de Dumnezeu Născătoarei, locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit, împreună cu un ascultător al său.

Şi fiindcă era obicei a se face priveghere în fiecare duminică la acest schit Protatos, între-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, a zis ucenicului său: “Fiule, eu mă duc ca să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi precum vei putea citeşte-ti rânduiala ta”; şi aşa s-a dus.

După ce a trecut seara, iată că bate cineva în uşa chiliei; iar fratele a alergat şi a deschis, şi a văzut că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea. La vremea Utreniei sculându-se, au cântat amândoi rânduiala Utreniei. Şi când au ajuns la “Ceea ce eşti mai cinstită…” monahul cel de loc cânta numai: “Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…” şi celelalte până la sfârşit, adică obişnuita şi vechea cântare a Sfântului Cosma, făcătorul de cântări. Iar monahul cel străin făcea alt început al cântării, cântând aşa: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Domnului nostru”. Apoi a împreunat şi: “Ceea ce eşti mai cinstită…”, până în sfârşit. Auzind aceasta monahul cel de loc, s-a minunat şi a zis către cel ce se părea străin: Noi cântăm numai “Ceea ce eşti mai cinstită”, iar: “Cuvine-se cu adevărat…” niciodată n-am auzit, nici noi, nici cei mai dinainte de noi. Deci, te rog fă dragoste şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta, pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”; iar acela răspunzând, a zis: “Adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu”.

Şi cel de loc a zis: “Nu am nici cerneală, nici hârtie”. Iar monahul cel ce se părea străin, i-a zis: “Adu-mi o lespede”; deci monahul alergând, a aflat lespedea şi i-a adus-o. Şi luând-o străinul, a scris pe ea cu degetul său zisa cântare, adică: “Cuvine-se cu adevărat…”, şi, o minune! atât de adânc s-au săpat literele pe lespedea aceea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris în ceara moale.

Apoi a zis fratelui: “De acum înainte, aşa să cântaţi şi voi ortodocşii”; şi acestea zicând s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger, trimis de la Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească şi care este preacuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi mai vârtos a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată aceasta din titlul ce este deasupra; întru această zi adică: “Soborul Arhanghelului Gavriil în Adin”. Căci părinţii de atunci făceau sobor, praznic şi liturghie în fiecare an la chilia Adin întru pomenirea minunii, cinstind şi mărind pe Arhanghelul Gavriil, care precum din început până în sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al Născătoarei de Dumnezeu şi hrănitor, slujitor şi vesel binevestitor al ei. Aşa a servit şi spre a descoperi cântarea aceasta a Maicii lui Dumnezeu, căci numai lui i se cuvine această slujbă.

După ce a venit bătrânul de la priveghere, şi a intrat în chilie, a început ascultătorul lui a cânta: “Cuvine-se cu adevărat…”, după cum îngerul îi poruncise, şi a arătat bătrânului său şi lespedea cu îngerească scrisoare săpată. Iar el, acestea auzind şi văzând, a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi lespedea aceea scrisă de înger, au mers la Protatos şi au arătat-o la cel mai întâi al Sfântului Munte, şi la ceilalţi bătrâni ai obştescului Sinod, povestindu-le toate cele ce se făcuseră. Iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarei, pentru această preamărită minune.

Şi îndată au trimis lespedea în Constantinopol, la patriarhul şi la împăratul, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni ce s-a făcut. De atunci cântarea aceasta îngerească s-a dat în toată lumea ca să se cânte Maicii lui Dumnezeu, de către toţi ortodocşii.

Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica chiliei aceleia, în care s-a făcut această minune, a fost adusă de către părinţii Sfântului Munte în biserica Protatos, şi acolo se află pâna astăzi, aşezată în sfântul altar deasupra sfinţitului scaun cel de sus. Pentru că înaintea icoanei acesteia s-a cântat întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta.

Iar chilia aceea, a început a se numi: “Axion estin”, adică “Cuvine-se cu adevărat…”, şi valea aceea, în care se afla chilia, se numeşte de către toţi până astăzi, Adin, care însemnează “a cânta” sau “cântare”. Pentru că în acesta s-a cântat întâi cântarea aceasta îngerească Maicii lui Dumnezeu”

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Spre reamintire

Astazi (29 mai), întreaga lume ortodoxa comemoreaza caderea Bizantului – a capitalei Imperiului Bizantin ortodox în mainile turcilor otomani musulmani.

A fost intr-o zi de marti, 29 mai, în anul 1453, cand Constantinopolul (actualul Istanbul) a cazut sub asaltul nemilos al turcilor otomani condusi de legendarul sultan Mahomed II Cuceritorul (numit de catre turci Mehmet Fatih).

Dupa un asediu de 52 de zile, asaltul decisiv a avut loc în dimineata zilei de marti, 29 mai 1453, si a durat trei ore – de aici, si superstitia raspandita mai tarziu în toata peninsula Balcanica ca si în România cu “cele trei ceasuri rele” de marti…

Ce datoram noi românii Imperiului Bizantin/Roman de Rasarit? Destul de multe, putem sa afirmam cu tarie.

❗️In primul rand datoram Bizantului salvarea crestinismului de la disparitie din Europa si din tinuturile locuite de români. In mai multe randuri, zidurile Constantinopolului au fost singurele care au putut opri valurile de atacatori pagani (musulmani, zoroastrieni sau politeisti), salvand de la cucerire si convertire fortata toate statele crestine vulnerabile din Rasaritul Europei.

In secolele 7-8 in special, cand noul Imperiu Arab musulman era in plin avant cuceritor si parea de neoprit, armatele musulmane hotarate sa aduca cu sabia religia islamica in Europa venind din Est, au fost oprite si invinse in cele doua mari asedii ale Constantinopolului (674-678 si 717-718). Fara aceste victorii aproape miraculoase, si Țarile Române ar fi fost fara doar si poate cucerite si islamizate cu forta…

❗️In al doilea rand, datoram Bizantului pastrarea Ortodoxiei noastre, fiind inconjurati de neamuri de alta credinta (turcii musulmani, ungurii si polonezii catolici, tatarii musulmani). Invatatura de credinta nealterata, ierarhia bisericeasca, cartile de cult, randuiala liturgica – toate s-au transmis si pastrat in Țarile Române pana in 1453 cu contributia Bizantului. Primii episcopi care i-au pastorit pe crestinii ortodocsi din Tarile Române au fost numiti de la Constantinopol, ca si primul mitropolit al Țarii Românesti (Iachint de Vicina – 1359) si primul mitropolit al Moldovei (Iosit Musat – 1401).

❗️In al treilea rand, multe alte influente ale Bizantului s-au resimtit in Țarile Române, chiar si sute de ani dupa caderea Constantinopolelui sub turci. Asa cum remarca si marele nostru istoric Nicolae Iorga, in multe privinte, Țarile Române au fost continuatoarele vrednice ale lumii bizantine – un “Bizant dupa Bizant”. Țarile Române au preluat multe elemente din civilizatia, arta, cultura, modelul politic si moravurile bizantine, iar aceste elemente au fost predominante la noi multa vreme dupa cadearea Bizantului, chiar pana la inceputul secolului 19, cand a inceput sa se manifeste puternic la noi influenta civilizatiei occidentale.

Mai multi dintre marii nostri voievozi au incercat sa salveze Bizantul de cucerirea otomana (Mircea cel Batran la Nicopole 1396, Iancu de Hunedoara la Varna 1444); Vlad Tepes si Stefan cel Mare i-au tinut piept cu glorie pe campul de lupta lui Mahomed Cuceritorul Constantinopolelui; iar alti voievozi români chiar au visat sa elibereze Constantinopolul de sub stapanirea turceasca – Mihai Viteazul, Vasile Lupu – dar vremurile potrivnice nu au ingaduit…

Andrei Dinca

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Gânduri de vară

Din epistola întâi către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel:

Capitolul 5

  1. Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem,
  2. Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea.
  3. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea.
  4. Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur.
  5. Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.
  6. De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji.

Din a doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru:

Capitolul 3

  1. Iubiţilor, aceasta este acum a doua epistolă pe care v-o scriu. În ele caut să trezesc, în amintirea voastră, dreapta voastră judecată,
  2. Ca să vă aduceţi aminte de cuvintele cele mai înainte grăite de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului, dată prin apostolii voştri.
  3. Întâi, trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor,
  4. Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii.
  5. Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă,
  6. Şi prin apă lumea de atunci a pierit înecată,
  7. Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi.
  8. Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
  9. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.
  10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui.
  11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie,
  12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!
  13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea.

Din Ieremia:

  • Lucruri înspăimântătoare se petrec în ţara aceasta: Proorocii profeţesc minciuni, preoţii învaţă ca şi ei, şi poporului Meu îi place aceasta. Dar la urmă ce veţi face?
  • Cu cine să vorbesc şi cui să vestesc, ca să audă? Că iată urechea lor este netăiată împrejur şi nu pot să ia aminte; şi iată, cuvântul Domnului a ajuns de râs la ei şi nu găsesc în el nici o plăcere.
  • Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare, este robit de lăcomie li, de la prooroc până la preot, toți se poartă mincinos.
  • Ei leagă rănile poporului meu cu nepăsare și zic: “Pace! Pace!” Și numai pace nu este!
  • Dar se rușinează ei, oare, când fac urâciuni? Nu, nu se rușinează deloc, nici roșesc. De aceea vor cădea printre cei căzuți și se vor prăbuși în ziua în care îi voi pedepsi, zice Domnul.
  • Așa zice Domnul Savaot: “Nu ascultați cuvintele proorocilor, care vă profețesc, că vă înșală, povestindu-vă închipuirile inimii lor, și nimic din cele ale Domnului. Necontenit grăiesc ei celor ce Mă disprețuiesc: “Domnul a zis că va fi pace peste voi”. Și tuturor celor care urmează inima lor învârtoșată le zic: “Niciun rău nu va veni asupra voastră!”
Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Hristos a înviat!

Hristos a înviat!

De doi ani de zile trăim vremuri ….interesante.

De fapt asistăm la etapa conclusivă a cancerul care a infectat civilizația occidentală în insuficient de blestemații ani 60….

E sfârșitul lumii? Nu știu.

E sfârșit de lume? Asta e evident pentru oricine. O lume, o civilizație, fundamentată pe valorile creștinismului, intră în faza metastatică a cancerului care o îmbolnăvise la 1789 și pe care l-a ținut în control cam până în anul 1968 (dacă vrem niște repere cronologice).

De atunci cancerul a tot făcut metastaze, s-a extins, a înlocuit organismul viu al civilizației occidentale.

Priviți cu ochii dumneavoastră. Toate tumorile ideologice ivite din nebunia anilor 60 se revendică acum ca… civilizație occidentală. Toate devierile contra naturii, pretind autoritate de civilizație.

Marile universități întemeiate de Creștinism au devenit focare de prostie și izvoare de cancer ideologic.

Iar cancerul a cuprins creierul.

Pretindeți de la elite care cred că uciderea copilului în pântecele mamei sale nu ar fi o crimă, că un om poate fi bărbat sau femeie după propriul său plac, că drogurile ajută la o stare de spirit mai creativă, că un pișoar sau o banană lipită cu scotch pe un perete ar fi capodopere artistice, că o gălăgie poate fi muzică, care predă că adevărul nu există ci totul este relativ și schimbabil în funcție de ideologie, moft sau modă, puteți pretinde de la astfel de elite, repet, să poată gândi rațional?

Demența totalitară covid, la care clasa de mijloc deja distrusă spiritual (aici includeți și psihicul) a participat cu fervoare, a fost doar consecința firească a acestei degenerări ce în ultimii 50 de ani a căpătat un ritm alert.

Demența ”pacifismului” războinic, de fapt o caricatură postmodernă de nazism pentru hipsteri, care domină acum Occidentul este tot o consecință firească a acestei degenerări.

Hristos a înviat!

Dar Creștinismul nu a înviat. E muribund. Și probabil va muri în scurt timp cel puțin în ceea ce numim Occident.

Asta e… trebuie să moară ca să poată învia. Nu există înviere fără moarte.

Va învia pentru Împărăție? Sau istoria va continua într-un previzibil imprevizibil? Aș vrea tare mult să știu răspunsul la această întrebare.

Ce știu e că odată extins, cancerul nu se mai vindecă. Și oricum niciun cancer nu se vindecă cu ceaiuri și somn. Nu e gripă sau covid.

Cancerul se vindecă prin șoc, prin terapie atroce, radioactivă, prin chirurgie, prin suferințe uneori mai mari decât boala în sine.

Însă dacă nu am habar ce va urma, am habar de ce trebuie să fac.
Acum e momentul în care trebuie să stau pe picioarele mele și să spun: asta sunt și nu mă voi schimba după boala acestei lumi.

Acum e momentul în care nu mă mai pot eschiva, în care nu o mai pot ”da întoarsă”, nu mai e nimic de negociat tocmai pentru că de acum orice negociere se face cu preț de suflet. Acum dacă tăcem, murim sufletește, ne pătrunde și pe noi cancerul.

Orice creștin care acum se așează de partea cancerului antihristic devine parte a tumorii, oricâte rugăciuni ar face, oricâte acte de caritate ar face, oricâte eschive ar încerca.

Hristos a înviat!

Dar până să învie a trebuit să pătimească și să moară din pricina conflictului cu o lume degenerată: cea a vremii lui.

Știți ce a spus Caiafa când a decis moartea lui Iisus? ”Mai bine să moară un om pentru popor, decât să pătimească tot poporul”.

De ce? Pentru că Hristos era o amenințare pentru ”pacea” acestei lumi. O ”pace” în care cancerul prosperă.

Iar Caiafa nu era un oare cine. Era mare arhiereu al vremii lui. Nu era Pilat, nu era tiranul Irod, nu era un general, ci un ”om al Bisericii”, cum i-am spune acum.

Câți caiafa pacifiști nu vedem acum?

Care ne explică că e mai bine să fie pace în Sodoma, că nu trebuie să disturbăm liniștea Babilonului, că nu e bine să spunem lucrurile pe nume în piețele și universitățile Gomorei.

Iar argumentul lor este că dacă pică zidurile acestor cetăți, o să vină barbarii și o să fie „mai rău”.

Însă Hristos a spus că nu de cei care ucid trupurile trebuie să ne temem. Trupurile vor învia. Să ne temem de cei care ucid sufletele. Acelea nu mai învie, odată ucise…

Or în Sodoma nu se ucide niciun trup. Este dus la sală, este tratat raw-vegan, face yoga și se caută soluții pentru ”nemurirea” lui. Dar sub pretextul salvării lui se torturează și ucid suflete.

Ce altceva a fost demența covid?

Hristos a înviat!

E al treilea Paște al acestui sfârșit de lume. Nu o să uit pe cel din 2020 – Paștile interzis. Nu o să îl uit nici pe cel din 2021- Paștile botnițelor. Nu trebuiesc uitate, așa cum nu trebuie uitat ce s-a întâmplat în ultimii 2 ani.

Istoria ultimilor 2 ani este vestitorul a ceea ce urmează: ultimii ani ai civilizației occidentale.

Hristos a înviat! Noi însă, din păcate, ne apropiem să intrăm în mormânt.

Dar să nu deznădăjduim!

Vom învia și noi. Cel care murit pentru noi, Cel a cărui înviere o serbăm de Paști, nu a murit și nu a înviat degeaba.

Moartea Lui a fost punctul final al însămânțării unei credințe că la un moment dat, cât mai curând, sperăm, Hristos va trece la conducerea lumii și a istoriei, că va veni Împărăția Lui.

Aceasta este speranța creștină: că vom învia cu El întru Împărăția Sa. Că această nebunie se va încheia cât mai curând și vom avea parte de o lume nouă, vindecată de moarte, sub conducerea Lui.

Și de asta minunat ar fi să ne salutăm nu doar cu Hristos a înviat! Ci și cu ”Vie Împărăția Sa!”

sursa: Bogdan Duca

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Creștinism vs yoga

Prin clasa a IX-a cred că am avut și eu momentul meu yoghin. Erau anii 90, când toate țăcănelile astea „spirituale”, livrate într-un fast-food ieftin, chiar prindeau.

Mi-am revenit repede.

Pomul îl cunoști după roadele sale. Ce a oferit yoga, ce a oferit hinduismul principalilor săi beneficiari, indienii?

O țară împuțită, cu sute de milioane de oameni ce trăiesc sub limita sărăciei, zeci de milioane care dorm pe cartoane pe străzi, cu lepra și alte boli ale sărăciei care fac ravagii, dar cu oameni ”sfinți” care eșuează în a își spăla jegul într-un ”fluviu sfânt” pe lângă care canalizarea Bucureștiului pare un izvor de pe la Biborțeni…

Creștinismul a oferit lumii potențial uriaș de dezvoltare. Știința, cultura, universitățile, marea artă recunoscute universal sunt un produs conex al Creștinismului, al impactului Învierii asupra lumii.

Hinduismul a oferit în schimb sărăcie în India și iluzia unor sărmani postmoderni că, vezi Doamne!, ar fi ”spirituali” dacă îmbogățesc câte un escro-guru…

O chestiune elementară pentru oricine este creștin: lumea nu va eradica nici războiul, nici sărăcia.

Lumea se va afunda în războaie si sărăcie. Acesta este destinul ei.

Creștinismul nu este despre cum să facem lumea aceasta bună, ci despre cum să mântuim oameni din lumea aceasta.

Speranța creștinismului nu e o lume mai bună ci sfârșitul acestei lumi și venirea Împărăției lui Dumnezeu.

Aceasta este Evanghelia: cum să supraviețuim acestei lumi, nu despre cum să facem lumea mai bună.

O lume mai bună doresc să facă ideologiile. Și le iese tot timpul mai rea…
O lume mai bună va dori să facă antihristul.

Despre asta e și Invierea. Evreii doreau un rege, un lider politic care să cucerească lumea pentru ei. Au primit un mântuitor. Și cum nu aveau nevoie de mântuitori ci de războinici, au cerut răstignirea lui.

Însă vedeți că și Creștinismul in diversele sale confesiuni, cade în ispita asta, a făuririi de “lumi mai bune”, în iluzii ideologice…

sursa: Bogdan Duca

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Rugăciunea curată și sensul vieții

Foarte puțini sunt oamenii care își vin în fire, care înțeleg ce este viața.

Ne rugăm lui Dumnezeu numai cu trupul, cu buzele – împlinim aceasta de formă, și atunci pierdem duhul. Mijloace precum rugăciunea și postul ne slujesc la înălțarea sufletului, la întoarcerea lui către starea cea dintru început.

Trebuie să ne ostenim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca întru noi să se împlinească însușirile Mântuitorului Hristos.

Știm că El a fost blând, pașnic și bun – și noi trebuie să ne ostenim să fim așa, dar noi nu avem putere pentru a face asta, și pentru aceasta trebuie să o cerem de la Dumnezeu. Așa cum este cu neputință ca becul să lumineze fără curent electric, așa nici noi nu putem fără Dumnezeu, precum și spune Domnul: „Fără de Mine, nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5)


Stareţul Tadei de la Vitovniţa († 13 Aprilie 2003)

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry