Arhive etichete: Istorie

Limba română

Emil Cioran zicea, mai în glumă – mai în serios: “…ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Așadar, să auzim 11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

Lumina faptelor bune

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Ce nu mai serbăm de 9 mai?

Normal, ziua de 9 mai ar trebui să fie triplă sărbătoare în România. Serbăm independența proclamată pe data de 9 mai 1877, de către Parlamentul Principatului României (și ratificată pe 10 mai de către principele Carol I). Serbăm încheierea celui de-al doilea război mondial în Europa, prin capitularea Germaniei naziste.

Tot pe 9 mai serbăm idealul unei Europe unite pe bazele unor tratate ce poartă amprenta valorilor civilizației europene și creștine (pe 9 mai 1950 a fost promulgat primul text fondator al Comunității Europene, cunoscut ca ”declarația Schuman).

Însă cu cât trec anii, românii, tot mai înstrăinați de propria istorie și de istoria Europei nu mai au ce sărbători pe 9 mai.

Independența pierdută

De 32 ani de zile, un titlu de mândrie al politicienilor români este acela că țara noastră își cedează suveranitatea. E greu să mai serbezi independența României, când prioritatea ta asumată oficial este pierderea suveranității propriei țări.

Ce ar mai fi de serbat de ”ziua independenței” când țara noastră își stabilește ca ”obiective strategice”, de peste 30 de ani, aducerea de trupe militare străine pe teritoriul național, distrugerea economiei naționale și instaurarea puterii corporațiilor multinaționale, pierderea autorității statului român în fața autorității câtorva ambasade din București și a unor birocrați de la Bruxelles și Washington?

În ultimele luni, o altă lovitură dată suveranității României a fost aplaudată chiar cu încântare de ”societatea civilă” românească: autoritatea Curții Constituționale a României este de o relevanță secundară față de cea a Înaltei Curți Europene de Justiție. Iar interesele economice ale UE au prioritate în fața deciziilor constituționale românești.
Exodul populației românești din România, un alt fenomen ce caracterizează ultimele decenii, arată că de fapt românii se simt tot mai puțin ai României.

9 mai 1945

Pe 9 mai 1945 se termina ultimul mare război ce a distrus Europa. Armata sovietică, armata britanică, cea franceză și cea americană, puneau capăt delirului nazist și unui război ce făcuse zeci de milioane de victime în Europa și în întreaga lume.

România luptase, de la 23 august 1944, de partea învingătorilor în acest război. Alături de armata sovietică, trupele românești, eliberaseră teritoriul țării ocupat de naziști, eliberaseră Ungaria și ajunseseră să lupte cu naziștii și în munții Tatra, din Slovacia.
Însă înainte de 23 august 1944, pentru 3 ani și 2 luni, armata română fusese principalul aliat al armatei naziste pe frontul de est. Acești 3 ani și 2 luni, au lăsat răni adânci în memoria românească, redeschise după revoluția din decembrie 1989.

De asta nu e de mirare că acum, în 2022, o parte din societatea românească, fără să manifeste explicit credința în ideologii naziste, a reînviat cultul lui Ion Antonescu sau pur și simplu își exprimă regretul că soarta războiului nu a fost alta.

Rusofobia încurajată de propaganda oficială euro-atlantică, se hrănește și din amintirea straniu decupată a celui de-al doilea război mondial, în care românii se întreabă ce căutau sovieticii la București în septembrie 1944, dar consideră ”firească” prezența românească la Stalingrad, în ianuarie 1943.

O Europă unită împotriva Europei

Nici cel de-al treilea ”9 mai”, al Europei unite, nu prea are de ce să fie serbat. Uniunea Europeană actuală este o Europă unită împotriva Europei.

Visul ”părinților fondatori” ai Comunității Europene, s-a transformat într-un mamut birocratic greoi când vine vorba de consolidarea comuniunii europene, dar plin de viteză când e vorba de distrugerea identităților europene.

Europa creștină a fost înlocuită cu o Europă nivelată ideologic și controlată politic de către americani., atunci când nu este subiectul conflictului de interese dintre cele două puteri europene ce au mai rămas relevante: Franța și Germania.

România este un actor secundar, de figurație, în acest spectacol al Uniunii Europene. Relevant politic doar pentru a arăta că Bruxellesul controlează Europa de la Atlantic la Marea Neagră, relevant economic doar prin furnizarea de mână de lucru și de piață de consum pentru ”partenerii strategici”, statul român este, de deja 3 ani de zile, o tragi-comedie cu buget redus a unor regizori, scenariști și producători de la Washington și Bruxelles.

Ce este de făcut?

Evident, tot ceea ce este de făcut este să o luăm de la capăt. Să ne redobândim independența pierdută, ca pe 9 mai 1877.

Apoi putem să luptăm, cum am făcut între 23 august 1944 și 9 mai 1945, pentru eliberarea Europei de un coșmar ideologic. Coșmar ideologic care dacă atunci purta uniforme marțiale, cruci încârligate și cranii pe șepci, acum poartă tricouri curcubeu și în loc de aromă de praf de pușcă, miroase a ”iarbă”.

În sfârșit, trebuie să contribuim la construirea unei Europe unite. Europă unită nu de o ideologie, nici de vreun nivelator legislativ, nici de vreo birocrație, ci de interesele bine cântărite ale statelor suverane. O Europă care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, în care fiecare stat suveran să își poată negocia interesele cu ceilalți.

Mai sunt oare energiile necesare în România pentru a o lua de la capăt?

Bogdan Duca

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

De ce nu e bun țăranul român

Din când în când poporul de la birou încearcă să scoată și el capul în lume, să se simtă un pic mai deștept și mai frumos și se tot împiedică de țăranul român. Ăsta, nesimțitul, stă jos și se scobește în nas și, mai ales, îl face de rușine în întreaga Europă. Dom’le, cum se poate ca România, o țară unde aproape jumătate din populație trăiește la țară din agricultură, cu atâta teren arabil și mănos, să fie tot la coada clasamentului în privința produselor agricole. Ce fac dom’le, țăranii ăștia români, de ce sunt mai proști decât țăranul francez sau țăranul olandez? Chiar așa, de ce? Hai să-l chemăm la judecată pe țăranul român.

Țăranul român, cel cu buda în fundul curții

Unul din principalele motive de hăhăială la adresa țăranului este buda în fundul curții. Cum se constituie o astfel de budă? Se face o groapă în pâmânt, se pun niște scânduri deasupra, un fel de scaun și o încăpere în jurul scaunului. Când are o treabă, omul iese din casă și se deplasează vreo 10-15 metri până la căcăstoare și acolo face ce are de făcut. Iar oamenii de la oraș râd de el că pute acolo și e neigienic ce face.

Acuzatorul este un domn de la oraș, iar la oraș există niște standarde speciale în materie de căcare, mult superioare acelui cimpanzeu. Să exemplificăm cu acest bloc.

Cunosc blocul ăsta bine, că am copilărit în el. Pe fiecare etaj sunt două apartamente cu două camere și două cu trei camere. Cele cu două camere au o budă, cele cu două camere au două bude. Buzile sunt legate între ele prin niște țevi groase care merg pe toată lungimea blocului. Sunt două scări, deci vorbim de un total de 12 țevi care transportă căcatul din bloc, din apartament în apartament până undeva în subsol. Dacă am avea un fel de scanner în infra-maro, care să ne arate doar acesta aspect, am putea vedea dimineața traficul de căcați care se scurge de sus în jos pe țevile alea, o aură de căcat. Dacă stai la etajul patru, să zicem, și citești acest text dimineața pe budă, ești practic la maxim un metru de o țeavă prin care trec căcații vecinilor de deasupra, cam unul pe minut. Apartamentele din blocul ăla nu sunt chiar mici, dar oricum te învârți nu ești mai departe de 5 metri de o țeavă de căcat.

Iar blocul ăsta de care vorbim a fost făcut, totuși, cu simț de răspundere cât de cât. În blocurile mai recente nu s-au folosit chiar cele mai bune materiale, de-aia când tragi o bășină știe toată lumea. Iar unele nici nu sunt racordate la rețeaua de canalizare, deci ce se întâmplă? Ei bine, există niște oameni specializați în transport de căcat. Ăștia vin cu o cisternă specială din care scot un furtun specializat în extras căcat. Cu el se racordează la bazinul de căcat de sub bloc și extrag de-acolo și-l duc spre o clădire specializată în colectat căcat, rafinat și aruncat mai apoi în apă. Să se minuneze jurnalistul de București de ce e plin de alge lacul și plin de enterococi în Marea Neagră.

Când îl întrebi pe țăranul ăla care-i logica cu buda în fundul curții s-ar putea să-ți răspundă că n-ar vrea să stea, totuși, foarte aproape de căcăstoare. Gen să doarmă și la trei metri de el să se cace gagica transpirată de frică să nu tragă o bășină că se face de rușine. Și-o să spună că, din punctul lui de vedere, căcăstoarea pute, de-aia e bine mai departe. Iar omul de oraș o să spună că nu pute, că e de-aia modernă, că are ventilator, că dă cu șprei și toate cele. Dar, adevărul adevărat, dragul meu prieten, e că regula de politețe când te duci la cineva în vizită e să nu te caci la el acasă, că nu te-ajută niciun șprey sau sistem modern dacă trece cineva prin zonă în următoarele 10 minute.

Și-aia de la țară pute, dar nu e chiar lângă bucătărie, hol sau dormitor, știi ce zic?

Dar chiar și-așa, tot e o prostie, buda în fundul curții e semn de sărăcie și de lipsă de igienă, tot poți să faci canalizare, și el deversează alea în râu?

Și-n plus, asta nu e totul, de ce naiba satele arată deteriorat, de ce-s sparți ăia de săraci, de ce umblă cu căruțe și ară cu calul, suntem în secolul XXI bă, când ne modernizăm și noi?

Pentru început două decade de bătaie

Ei, aici o să ne lungim cu povestea. TL:DR; țăranul român a cam încasat 7 decade de bătaie cruntă și nu e chiar așa ușor să-și revină. Gen, vreo trei generații.

Dacă e să iau o poveste personală, și eu mă trag din niște țărani cu buda în fundul în curții din Moldova. Ce istorii am cu ai mei pornesc de undeva din Al Doilea Război Mondial, activitate în care s-au implicat și neamurile mele de la țară. Bunăoară fratele bunicii s-a dus să se bată cu rușii, că era ca în Mulan, fiecare clan trebuia să dea pe cineva pentru război. Spoilere, n-a câștigat, dar n-avea de unde să știe că a murit eroic pe front. Strada pe care e casa bunicilor poartă numele lui. Bunicul era mai antreprenor, așa, și avea o căruță cu care transporta pește de la Galați în sat la el, i se zicea „Pescaru” deși probabil habar n-avea să pescuiască. Știi cum s-a umplut planeta de moldoveni? Ei bine, unul din moldovenii ăștia era pe un vapor la muncă și s-a întâlnit acolo cu un evreu bătrân. Și ăsta, curios, „al cui ești tu din Moldova” etc a aflat că e cumva de-al lui „Pescaru”. Iar evreul s-a bușit în lacrimi și i-a mărturisit că bătrânul l-a salvat din Ucraina, l-a transportat pe ascuns cu căruța de pește, că în vremurile alea oamenii din seminția lui erau duși cu trenul la o groapă, aruncați acolo și dat foc. Statul român l-a recompensat pe acest om pentru gestul său cu câțiva ani de pușcărie, că așa ceva nu se face. În fine, omul a ieșit din pușcărie, și-a îngropat ce neamuri a mai avut de îngropat și s-a apucat din nouă de antreprenoriat.

Și-atunci au venit comuniștii. Și comuniștii l-au spart pe țăranul ăsta de nu s-a văzut, i-au confiscat calul, căruța, plugul, vaci, tot ce-avea prin curte ca să facă colectivizare. Și nu e un caz singular, milioane de țărani au trecut prin asta. Li s-a luat totul, dar totul mafrend. Impresia generală e că oamenilor li s-a luat doar pământul și ceva vite, nu, li s-au luat efectiv toate mijloacele de producție. Sunt numeroase cazuri de țărani care au încercat să-și mai ascundă o căruță sau un plug sau o treierătoare. Chestiile alea sunt scumpe, pentru un țăran, și sunt importante, că din ele își câștiga pâinea.

Dar comuniștii credeau că țăranii suferă de capitalism, Ana Pauker explica cum țărănetele „e și azi un mic capitalist în felul lui țăranul individual mic burghez”.

Ba chiar au făcut o chestie tare, aia cu cotele, în care fiecare țăran trebuia să dea cotă din producție la stat. Exact ca-n perioada feudală a României, dar mult mai mișto, că pe majoritatea i-a ruinat faza asta, atât de mari erau ăla. Nu era „zeciuală” era cam „nouăzeciuială”.

Și încă dezastrul nu e pe deplin explicat. Țăranii erau genul ăla, familie în sat, mai toți. Sau în satul vecin. Când au fost jefuiți n-au fost doar ei ci toate neamurile lor. Spune-mi tu, dacă ești bun, cum te-ai descurca după ce vine unu’ și te jefuiește nu doar pe tine ci și pe rudele până la gradul patru? Verișori de-ăia de care n-ai auzit niciodată, decât pe la vreo nuntă, și ăia tâlhăriți în plină stradă. Că tâlhărie a fost, cine s-a opus a mâncat bătaie sau deportare.

Cred că ăia trebuie să fi fost uluiți când au citit dup-aia în manualele de istorie cum că boierii erau ăia răi care exploatau țăranii. Nu ăștia, cu cravată, care te lăsau în curul gol.

Și după bătaie și jaf a mai urmat un fenomen interesant. Flăcăii mai capabili din sate, ăia, forța de muncă, au fost luați cu trenul, cu arcanul și duși la muncă la uzină. Un fel de muncă forțată, că statul decidea ce muncești, unde dormi și eventual și ce gagică îți iei. Că nu puteai tu să te căsătorești cu oricine, fata trebuia să aibă „origini sănătoase”. Nu contau doar țâțele ei ci și țâța lu’ mă-sa, că poate aia a fost chiabură pe undeva.

Și vreo trei decade de foame

După schema asta au mai rămas prin sate țăranii ăia, care nu erau chiar cei mai capabili dintre țărani. „Chiaburii” bătaie sau pușcărie, tinerii răpiți la oraș. Celorlalți li s-a oferit să lucreze tot în agricultură, la CAP. Ce nu știe lumea, că nu prea se vorbește, e că salariile alea de la CAP erau de mizerie, de-aia când ieșeau la pensie aveau pensii de mizerie. Practic i-au băgat în sclavagism, scurt. De-aia n-au avut cum să-și facă case făloase, și chiar dacă și le făceau, imediat venea securistul cu bătaia, să nu cumva să l-apuce chiaburismul pe vreunul. S-au făcut niște modernizări în satele alea, de mai mare dragul, electricitate la mișto, apă potabilă, pe ici pe colo, mai o îndiguire de râu, mai un sistem de irigații ce trebuia reparat din jumătate în jumătate de oră. Că nu-ți închipui că inginerii care produceau Daciile alea bune făceau ceva excepțional în agricultură.

Cât despre exploatarea agricolă, în ciuda propagandei, era făcută destul de prost. Recoltele alea record la hectar erau, de fapt, sub ce puteau scoate țăranii mai pricepuți dacă-i lăsai în pace, că așa e când muncești pământul cu sclavi. Prin 65 ai noștri se lăudau, la grâu de exemplu, cu 1,3 tone la hectar, în Germania era 3,5. În 30 de ani au reușit să dubleze producția iar la TV se lăudau cu 3,2 tone la hectar. Fix, pix. În ‘89 se lăudau cu 9 tone de grâu la hectar, chestie pe care n-o poți obține nici în zilele noastre cu toată tehnica avansată.

Plus că, efectiv tâmpiți fiind, au otrăvit pământul și pânza freatică aruncând îngrășămite la plezneală. De-aia ține minte orice decrețeu când mergea pe la țară că aveau fântânile un gust ciudat.

Și pentru că nu era suficient să-ți bați joc, amărâții ăia de la țară mai trebuiau să întrețină și populația urbană cu mâncare de contrabandă, că spre finalul anilor ‘80 nu mai găseai mâncare în magazine. Că era raționalizată mâncarea. Aveai dreptul la jumătate de pâine pe zi de cap de vită furajată.

Cât de frumos e să fii arogant aici să-l întrebi pe săracul ăla cu casa dărăpănat, băăă, ce-i cu tine, de ce nu-ți iei și tu măcar un frigider. „Păi, șefule, salariu de căcat, n-am voie să fac mai nimic, trăiesc din mica contrabandă cu ouă de găini și brânză, am plătit datoria externă a țării, de unde naiba să dau bani și pe un frigider sau televizor?”

Și cu toate astea, la începutul anilor ‘90 impresia generală era că țăranii o duceau mult mai bine. Că măcar aveau de mâncare. Deși erau săraci lipiți pământului și perfect pregătiți să intre în capitalism.

Și următoarele două decenii de bătaie de joc

Și-n 1989 dictatorul Nicolae Ceaușescu este răsturnat cu picioarele în sus de la putere și vine un nou guvern comunist. Se fac niște alegeri, se decide să trecem la capitalism, toate bune și frumoase. Ce-ți trebuie pentru capitalism? Capital, monșer.

Ei, săracii de la oraș aveau un avantaj. Comuniștii începuseră să le ia niște bani din salariu (atunci când îl dădeau, că mai întârziau și cu ăsta) pe așa zise „părți sociale”. Teoretic fiecare fraier deține părți sociale la fabrica unde lucra. În 1990 Petre Roman a dat o decizie ca acești bani să se întoarcă la popor, o treime numerar, două treimi la CEC să-și cumpere televizore color, frigidere și alte chestii. Asta mită, maestre, nu ce făcea Firea cu voucherele pentru biciclete. Și în funcție de cât salariu aveai primeai o sumă de bani. Orășenii au primit capital. Țăranii? Papiț.

Abia un an mai târziu s-a dat prima lege cu privire la restituirea terenurilor agricole. Dar în limita a 10 hectare. Și doar ce terenuri voia primăria, nu ce terenuri ai fi avut tu. Poate ai avut teren mănos, eu zic să-ți dau 10 hectare de șanț, descurcă-te. Eliberarea titlurilor de proprietate a fost un chin ani buni dup-aia, că-ți trebuia și cadastru, parexamplu, și primăria nu făcuse cadastru, că trei sferturi din țară nu era cadastrată. Și dacă voiai pe banii tăi, tot papiț, de unde bani? Și știi cum era să-ți iei terenul? Un coșmar.

Iar o poveste personală, prin 2010 trebuia să recuperez un teren extravilan agricol din Brașov. Acte, dovezi, învârteli, hârtii peste hârtii, mai trebuia o chestie de la primărie. Mă duc acolo, cucoana funcționar îmi cere să-i spun strada pe care e terenul. Zic, doamnă, e teren agricol, e în câmp, nu-i nicio stradă. Nu și nu, să-mi spuneți strada.

Întâmplător chiar nu eram un oarecare prin Brașov, mă știam cu primarul, cu viceprimarul am copilărit, prieten cu mai toți din primărie. I-am întrebat, băi, ce fac, cum e cu strada, ăia „nu dom’le, nu poate să ceară așa ceva”. M-am dus la șeful direcției agricole din primărie, i-am zis să-mi dea o hârtie că legea nu cere așa ceva. Mi-a dat hârtie, a zis că sună și la serviciu, tot. M-am întors la cucoană cu toate hârtiile și pilele. Aia mi-a cerut din nou strada, că dacă nu-i dau stradă nu-mi acceptă dosarul.

În momentul ăla am înebunit, simplu, mi-a crăpat creierul. Și în loc s-o omor, cum ar fi fost normal (și probabil aș fi fost achitat de orice instanță din lume) am avut o revelație și am zis, plm, „Strada Bisericii”, na, că sigur e o stradă cu numele ăsta prin oraș. Și-atunci s-a rezolvat instant. Nebuna avea un fix și nu exista lege, șef, amenințare sau ceva care s-o convingă să muncească.

Câteva zile mai târziu m-am dus cu topograful la teren, cu documentele mele, ăla cu schițele scoase de la Cadastru și mi-a zis că nu se potrivesc. Cum? Păi primăria când a făcut înregistrarea a greșit, îți lipsesc câteva sute de metri de teren, nu se pupă astea. Și ce fac? Contești și aștepți să se aprobe un nou PUZ. Poate bagă în ăla corecția sau poate nu, depinde cum ai noroc.

Și asta în condițiile în care cât de cât mai știu să mă învârt. Noroc că terenul nu era al meu, eram împuternicit de un amic să fac asta tocmai că aveam relații la Brașov. Ăla, după ce i-am povestit totul, s-a uitat la toate și câțiva ani mai târziu a emigrat din țară și-a zis că-l doare-n cur.

Reîntorcându-ne în 1991, ăia cu ce să facă agricultură? Bani nu, utilaje nu. Poți să iei împrumut la bancă? Nu, că n-ai cu ce garanta, că n-ai titlu de proprietate pe teren și casa în care te-a ținut statul în sclavie jumătate de secol nu valorează nimic. DE-AIA ară cu calul.

Au mai băgat legi de restituire a fostelor proprietăți încontinuu. Și-acuma se mai dau. Niciuna nu e restitutio in integrum. Zeci de mii de procese în instanță, în care de fiecare dată trebuie să invoci decizii ale CEDO, Curții Internaționale sau mai știu eu ce. Scoate bani de avocați, țărane. Cât despre „mijloacele de producție”? Păi, hai, adu expert, fă evaluare, cere în instanță, bagă 7 ani de proces și dup-aia așteaptă să-ți dea statul banii. Că sigur mai ai niște bani să ceri executor judecătoresc pentru o poprire la trezorerie, da?

Ce-mi făcuși frate cu satele?

Hai să-ți mai povestesc o fază, probabil ai mai citit-o că am dat-o și pe Facebook. Peste drum de casa bunicilor mei din Moldova este o fântână. E o bucată tăiată din proprietatea vecinului ca să facă loc fântânii în așa fel încât oricine să poată să bea apă de la ea. A fost făcută de unchiu-miu Neculaie pe la jumătatea secolului trecut. Omul care a comandat lucrarea, vecinul, a zis să fie o fântână la el la poartă să-l pomenească lumea de bine.

Satul despre care vorbesc se află undeva în zona prăfuită a Moldovei, pe niște coline și văi, și era populat de țărani relativ săraci. Nu de-ăia de cădea casa pe ei, dar nici niște belferi. Își permiteau, de exemplu, să-și facă puț în curte (mai târziu hidrofor) ca să aibă apă. Și, totuși, la fiecare intersecție și pe fiecare uliță era o fântână cu apă, publică. O știi, de-aia cu cană de tablă legată cu lanț.

De obicei se adunau mai mulți cetățeni/vecini și ziceau „hai bă, să facem și o fântână pe uliță, știi ce zic? Că poate trece vreun rumân pe-aici și i-e sete, să bea și el niște apă. Sau poate vine unul cu calul. Sau poate vrea cineva să facă Ice Bucket Challenge fără gheață”. Și făceau aia. Că nu știi cine trece prin sat, oamenii umblă, și poate le e sete.

Fântânile nu sunt un lucru ieftin, în general. Trebuie ceva muncă și ceva bănuț și ceva zile pierdute. Și dup-aia, după tot, să zici „hai bă, să fie pentru toată lumea, gratis, Doamne-ajută”. Profit=zero.

O să călătorești, cititorule, prin orașul tău și o să-ți fie sete și dacă te gândești bine, băi, de unde bei apă. GRATIS? Serios, acu jumătate de secol într-un sat spart din fundul Moldovei puteai să bei apă, direct din sol, într-un oraș care se vrea modern, nu.

Orașul, plin de guguștiuci grași și transpirați, trași în filtre de instragram și poze de reviste de bussines, chelfăind trabucuri și aruncând priviri interesante în timp ce vorbesc de finanțe, e plin de rupți în cur și nehaliți. De la primar la patron la interlop, niște calici leșinați care nu-s în stare să facă o fântână. N-au bani pentru așa ceva. Vecinu’, țăranul ăla, ăla era un Cressus, a dat apă gratis la toată lumea, să-și ia, că poate e canicula afară.

Un stat cu un milion jumătate de angajați nu poate face ce făcea țăranul ăla. Fac „vedeți că e cald afară, luați apă la voi” sau „nu uitați să vă hidratați” în loc să facă dracului o fântână. Companii de sute de miliarde de bitcoini se laudă cu tehnologii de ultimă oră și „implicare socială” și nu-s în stare să facă niște fântâni cu apă gratis.

Dacă toți ăștia s-ar ridica măcar la nivelul țăranului ăla de Moldova care voia „să-l pomenească lumea” am avea orașe făcute pentru oameni unde la fiecare intersecție e o cișmea, o apă, ceva dă-o dracului că nu suntem în deșert. Gratis mă, că e cald afară. E CANICULĂ, ne atrag atenția meteorologii. Din păcate nici măcar satul ăla futurist nu mai există. Fântânile ălea trebuie întreținute și curățate, iar de când s-a băgat apă în sat lumea a început să le astupe și să le închidă. Acum toată lumea are apă acasă, să-și ia un pet cu ei când merg pe-afară și totul este bine.

Și asta n-ar fi singura chestie pe care statul o bulește în relația cu satul. Mai sunt și drumurile. Trebuia să faci niște autostrăzi, fratele meu, că aveai capital. Dar nu le-ai făcut. Și-acum toate drumurile din țara asta trec prin sate și le-ai tăiat la ăia viața în două. Că nu mai poate trece drumul la câte mașini sunt și la fiecare oră e luat câte unul pe capotă. Orășenii care râd de țăranul cu buda în fundul curții îl lichidează încet, la bucată, cu mașina. Și ești nervos că săracul ăla merge cu căruța pe stradă, că atâta are, n-are bani de Audi din Germania cu numere de Bulgaria ca tine. Că ăla a fost jefuit el și familia lui jumătate de secol.

Și la oraș e mișto, că ai liceul pentru copil la câteva străzi și e gratis pentru el transportul. Sau îl duci tu, pe drumuri bune. Ce faci dacă ești țăran și vrei să dai copilul la liceu, crezi că poți deconta la particularii cu microbuze? Dar ce faci când ai nevoie de orice fel de act și cam trebuie să te duci „la județ”. Decontează cineva astea? Dar cu sănătatea, cum stai, e doctor la tine în sat? Că în 2021 erau 300 de localități în România fără medic de familie, din 2800 de localități rurale.

Și e capitalism și trebuie să produci capital, cum o faci? Ca să te angajezi îți trebuie o adeverință medicală, măcar, câți kilometri faci? E fain la oraș unde e autobuzul doi lei jumate și mergi cât vrea mușchiul tău? Cum e să stai la sat și să ai un job la oraș, ieftin? Știi cât e un bilet pe curse județene? Dar pe tren?

Dar e fain să stai la căldurică subvenționată de primărie în timp ce urli la ăla că fură lemne din păduri? Și cum e statul deștept, a dat că școlile să fie finanțate de primării, clădirile zic. Hai, țărane, în satul tău pârjolit 50 de ani în care ne-am bătut joc de proprietatea ta încă 20, fă, bă, școală, de ce nu faci școală. De ce ți se cacă copiii în fundul curții, țărane?!

Și ca o ultimă ofensă recentă, ce-ai țărane, ți-e frică de urs? Că știi cum stă treaba, înainte de comunism, când apărea ursul/mistrețul/lupul pe la liziera satului era unul pe-acolo care încă mai avea o flintă, poate chiar vreo doi, trei, și ăia se ducea și îl împușcau. Acum am decis că nu mai ai voi să ai armă, fără să dai declarație la noi că de ce, de unde și cum și fără s-o ții în casă neîncărcată cu gloanțele în altă parte, închise cu cheia și că nu ai voie să împuști ursul.

Nu, dacă te deranjează ursul ne anunți pe noi, se face o comisie la Prefectură, celebrul ATOP asta dacă nu pică vinerea problema, deci luni. Și luni ne-adunăm pe la prânz, bem niște cafele, punem covrigei și apă minerală pe masă și luăm o decizie și poate trimitem un vânător. Tu până atunci dă cu lanterna și țipă la el, că noi știm că se sperie, așa scrie în cărți.

Și-apropo, știi că la oraș avem trei patru feluri de poliție, locală, națională, jandarmi, bigieși. Ei, la sat avem doi polițai și un Logan din prima generație care s-ar putea, dacă e echinocțiul care trebuie, să aibă și benzină. Vezi cum te aperi de hoți și briganzi, dar fără violență, că știi cum e: dacă omori un om cu parul că ți-a intrat în curte, 10 ani de bulău, dacă nevastă-ta e proastă și ucide câțiva copii că încurcă pedalele la mașină, doi ani cu suspendare că a avut o conduită exemplară la muncă.

Deci ia zi, bă țărane, de ce nu ești ca țăranul francez sau spaniol?

Și-acum e momentul, după toată expunerea asta, să ne suim în dieselurile alea bune făcute de seriosul popor neamț, să facem un raliu prin sate călcând vreo două găini și să-l luăm de guler pe țăranul român să-l întrebăm de ce nu-și vede de treabă, de ce face de rușine țara asta. Și ăla, pentru că e educat, în timp ce tu „ai școală”, adică „facultate” îți va spune.

  • Păi nu pot moderniza agricultura, că n-am avut capital, că m-ați jefuit 50 de ani și v-ați bătut joc de mine încă 20;
  • N-am acces la fonduri așa ușor, că nu pot plăti în ouă și găini pe expertul în fonduri europene, că repet, n-am bani;
  • Merg în sat pe stradă că-s la mine în sat, tu faci raliu pe la mine pe-acasă că n-ai putut să faci autostrăzi;
  • În timp ce voi o sugeți la corporație că angajează oameni, ăia trec cu camioanele pe la mine prin sat și-mi distrug drumul și nu vrea nimeni să-l repare, că e drum județean și Consiliul Județean face aeroport;
  • Nu pot trăi din turism, nebunule, că nimeni nu trăiește din asta. Grecia are trei milenii de istorie în spate și un milion de miliarde investiți și abia scoate 20% din PIB pe asta;
  • Mă duc la biserică și mă închin că sunt mai multe șanse să mă ajute Dumnezeu decât un păcălici ca tine care o freacă la birou și are păreri. Gestul ăla îmi oferă alinare, copile, că n-am bani de psiholog;
  • Beau că am PTSD, naivule, că mă agresezi de 70 de ani și eu nu ți-am făcut nimic rău, ți-am dat de mâncare, bă omule;
  • Nu mă duc în concediu că n-am cu cine lăsa găinile și porcul și răsadurile, bre, că asta e muncă 7 din 7, nu pot să rup ușa vineri la 3 să mă fac frumos pentru concert;
  • Ați avut prim-ministru expert în politici agricole și ăla era preocupat de cumpărat statui cu banii voștri ca să dăm un semnal că ne pasă de țară. Și-acum mă freacă la cap cum accesul la servicii medicale pentru bărbații care nasc când eu trebuie să merg cinci sate depărtare să aduc un medic când naște femeia;
  • Plângi după roșiile mele dar le vrei perfecte, s-arate ca alea din magazin și să fie și la jumătate de preț;
  • Nu mă mai compara cu ăia din Franța sau Spania, că ei n-au fost tâlhăriți ca mine aproape un secol. Au avut timp să strângă capital și să se modernizeze;
  • Ți-am dat de mâncare și ție, și lu’ mă-ta și lu’ bună-tu, fă și tu ceva!;

Dar poate nu vei înțelege nimic din tânguielile ăstuia, că sigur e beat și prost și leneș, iar, dar măcar înțelege că țăranul român își cere scuze că s-a lăsat pe tânjală și că n-a reușit în ultimii 10 ani să recupereze decalajul de 70 de ani dintre el și țăranul european care zice „biansur” în timp ce se scarmănă la prohab când îți răspunde la întrebarea dacă „sunt dulci pepenii” și sunt naturali.

sursa: Ovidiu Eftimie

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Puţină istorie

”La sfârşitul secolului al XIX-lea, Europa lui Tolstoi, Ibsen, Nietzche, Verlaine îşi făcea iluzia ca a trăit una din marile epoci ale omenirii; dar apare un evreu din Budapesta, Max Nordau şi explică în joacă cum faimoşii voştri poeţi sunt nişte degeneraţi şi că civilizaţia voastră este întemeiată pe minciună… Sau că un evreu din Freiberg-Moravia, Sigmud Freud descoperă în cavalerul cel mai victorios un invertit potenţial, un incestuos sau un asasin; sau alt evreu, vienezul Weininger uzurpă idealul feminin, demonstrând că femeia este o fiinţă ignobilă şi respingătoare, un abis de murdărie şi josnicie; sau apare evreul parizian Bergson care anulează rolul intelectului în cunoaşterea adevărului, demolând edificiul milenar al platonismului şi conchide că gândirea conceptuală este incapabilă să prindă realitate. Aşa se întâmplă cu evreul Solomon Reinach din Saint-Germain-en-Laye care coboară marile religii de pe soclul lor la nivelul de rămăşiţe ale vechilor tabu-uri; sau ca evreul din Ulm, Einstein care dinamitează reperele tradiţionale şi universale Spaţiul şi Timpul, instituind conceptul relativităţii universale; raţionalismul ştiinţific este atacat de evreul Meyerson din Lublin…”

Giovanni Paapini, Gog

sursa: Dan Diaconu

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Anatomia unui război

Într-un interviu foarte recent, Alexei Arestovich, consilierul președintelui Zelensky, avansa posibiltatea, probabilitatea chiar, prelungirii confruntării militare ruso-ucrainene până în anul 2035. O perioadă de 10-12 ani de lupte minore, iar la fiecare 2 ani confruntări armate majore, cu mici perioade de acalmie, populația fiind invitată deschis să plece din țară.

Admirator public al ISIS, Arestovich este un personaj ciudat, autor și al altor declarații șocante în trecut – războiul a fost pregătit și așteptat de Ucraina încă din 2019, pe cale de consecință, activitatea diplomatică pentru prevenirea acestui război a fost, cu intenție, subdimensionată; deși autoritățile ucrainene aveau informații certe despre iminența invaziei rusești, au mințit populația, sub pretextul că exodul acesteua ar fi blocat podurile (?!).

Chiar și pentru un personaj ca Arestovich, declarația a părut excesivă. Până când nu a mai părut… Ieri, într-un interviu difuzat de către CNN, Zelensky a avansat același termen – 10 ani – timp pentru care Ucraina își asumă rezistența.

În februarie, la debutul crizei, liderii lumii au avut un mesaj comun: acest război va dura! Macron, Boris Johnson, Stoltenberg, Biden, Blinken. Hilary Clinton a fost și mai darnică în explicații – planul este ca Ucraina să fie pentru Rusia ceea ce Afganistanul anilor ’80 a fost pentru URSS – cauza prăbușirii, SUA urmând același rețetar al înarmării unor forțe interne ucrainene de extremă dreaptă, în rolul mujahedinilor afgani.

După două luni de conflict, aproape 15% din populația Ucrainei a părăsit țara. În zece ani, ce procent se va atinge? Unde se vor refugia? În Europa? Zelensky a solicitat țărilor G7 suma de 50 miliarde pentru acoperirea deficitului bugetar. În zece ani de război devastator, ce sume vor fi necesare? Ursula von der Leyen a primit, la rândul său, solicitarea ca UE să acopere un necesar lunar de 7 miliarde pentru plata salariilor și pensiilor ucrainene.

Zece ani?? Nu numai că Ucraina nu se va salva, dar va reuși prăbușirea totală și ireversibilă a Europei. Perspectiva belicoasă devine unica atitudine, orice discuție despre pace a fost eliminată din discursul public. Un moment periculos, șansele de transformare a acestui conflict local într-unul mondial fiind direct proporționale cu durata sa. Germenii prezentului au fost plantați cu mulți ani în urmă.

I. “Marea tablă de șah”.

1. În anul 1997, Zbigniew Brzezinski, fostul consilier de stat american, publica “The great chessboard”, carte fundamentală pentru înțelegerea strategiei și intereselor SUA în privința Ucrainei. Iată ce scria Brzezinski:

Ucraina, un spațiu nou și important pe tabla de șah eurasiatică, este un pivot geopolitic deoarece însăși existența sa ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate încă să lupte pentru statutul imperial, dar atunci ar deveni un stat imperial predominant asiatic, mai probabil să fie atras în conflicte debilitante cu asiaticii centrali treziți. [..]

Cu toate acestea, dacă Moscova recâștigă controlul asupra Ucrainei, cu cei 52 de milioane de oameni și resursele sale majore, precum și accesul său la Marea Neagră, Rusia își recapătă automat din nou mijloacele pentru a deveni un stat imperial puternic, care se întinde pe Europa și Asia. Pierderea independenței Ucrainei ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, transformând Polonia într-un pivot geopolitic la granița de est a Europei unite”.

În decembrie 1979, Brzezinski se lăuda că a determinat invazia Afganistanului de către URSS prin sprijinirea cu arme a fundamentaliștilor islamici. Confruntat cu distrugerea Afganistanului și dezvoltarea incontrolabilă a Al Qaeda, derivată din forțele mujahedine înarmate de către SUA, Brzezinski a răspuns: “Ce este mai important pentru istorie? Talibanii sau prăbușirea URSS?”.

Privind retrospectiv, cred că și talibanii s-au străduit să fie devină relevanți pe scena istoriei, dacă nu prin fapte mărețe, măcar prin viețile și țările distruse. Iată deci strategia în privința Ucrainei – să fie noul Afganistan, adică transformarea ei în ruină, cu scopul precis de a falimenta Rusia și de a determina astfel o schimbare de regim.

Administrația Biden nu a făcut decât să preia strategia americană a anilor ’70 și ’80, teoreticianul “problemei ucrainene” fiind Brzezinski care a identificat Ucraina ca pe un stat – pivot, alături de Azerbaijan. Pentru corectitudinea relatării, administrația Biden nu a inițiat, ci a continuat politica de control a Ucrainei.

Ura împotriva lui Putin își are explicația în succesul pe care acesta l-a înregistrat de la preluarea conducerii Rusiei, reușind stabilizarea economiei rusești și oprirea jafului care avusese loc în timpul celor zece ani de privatizări sub Boris Elțin. În fapt, Putin a stopat preluarea resurselor Rusiei de către investitorii occidentali în colaborare cu oligarhi ruși conectați cu Vestul Europei și SUA (ceea ce, de exemplu, România nu a reușit). Putem adăuga și intervenția Rusiei în Siria împotriva forțelor susținute de către americani, împiedicând Siria să aibă soarta Irakului și Libiei (vă amintiți poate operațiunea “Timber Sycamore” despre care am scris în alt articol). Confruntarea este complexă, dar în esența ei se reduce la hegemonia mondială și salvarea Occidentul de la declinul economic accentuat. În concluzie, războiul ucrainean nu este rodul hazardului, ci rezultatul unei determinări, al unei strategii.

În februarie 2014, administrația Obama a susținut insurecția din Piața Maidan, care a dus la răsturnarea liderului pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, după ce acesta a respins un împrumut al Fondului Monetar Internațional (FMI) care a venit cu condiții dăunătoare Ucrainei. După răsturnarea lui Ianukovici, PRIMUL act legislativ al noului guvern a fost abrogarea legii care stipula și rusa ca limbă oficială a Ucrainei. Modificarea legislativă a generat o furtună în rândul populației vorbitoare de rusă, aspru reprimată de autoritățile de la Kiev. Notabile sunt masacrele de la Mariupol și Odesa, din cursul anului 2014. Deși puțin cunoscut, în masacrul de la Odesa, 46 de oameni au murit arși de vii. Au urmat Acordurile de la Minsk – septembrie 2014 și februarie 2015 – pe care însă Ucraina, cu sprijinul SUA și țărilor europene, nu le-a respectat niciodată.

Începând din 2014 – 2015, NATO se implică și trece la instruirea armatei ucrainene. Iată, se construia încă de atunci războiul de azi. La solicitarea părții ucrainene, NATO a intervenit pentru reconfigurarea armatei ucrainene, participând activ la antrenarea forțelor armate. Ultima confirmare a prezenței trupelor NATO a avut loc acum câteva zile când s-a admis că forțele britanice speciale SAS au antrenat soldați ucraineni lângă Kiev.

Însă acest proces presupunea un timp îndelungat și atunci s-a apelat la varianta expres – înarmarea și mărirea efectivelor trupelor paramilitare neo-n@ziste, cu finanțare masivă din partea SUA, Canada, UK, Franța. În martie/aprilie 2014, a avut loc o rechemare a rezerviștilor ucraineni. La prima sesiune, 70% nu s-au prezentat. La a doua, 80 %, iar la a treia, 90% nu s-au mai prezentat.

Soluția disperată, dacă admitem că Ucraina ghidată de SUA pregătea capcana unei invazii rusești în anii următori, nu putea fi decât soluția luptătorilor de extrema dreaptă autohtoni și mercenarii straini. Deși populația Ucrainei este de aproximativ 40 de milioane, tinerii preferau să emigreze decât să lupte împotriva celor din Donbas.

Dezvoltarea acestor batalioane private, de sorginte ultra-naționalistă și neo-nazistă, a adus după sine o perioadă de opt ani de violențe extreme (crime, torturi, bombardate) împotriva civililor din Donbas, dar și-a atins scopul – a pornit războiul de care SUA avea nevoie. La începutul lunii februarie, s-a observat o intensificare a bombardamentelor armatei ucrainene împotriva celor două republici separatiste, iar pe 21 februarie, Rusia a raportat că a capturat un soldat ucrainean și a ucis alți cinci, după ce au trecut granița la Rostov, în Rusia. În aceeași săptămână, sute de mercenari americani au intrat în Ucraina.

2. Pacea. Pe 27 februarie, guvernul ucrainean este de acord să înceapă negocierile de pace cu Rusia. La câteva ORE de la această decizie, Uniunea Europeană a votat un ajutor de 450 de milioane euro pentru arme către Ucraina. Din acel moment, un acord de pace nu a mai fost imperios necesar. Mai mult, s-a trecut la eliminarea acelora în favoarea negocierilor. Pe 5 martie, SBU îl împușcă pe Denis Kireev, membru în delegația ucraineană prezentă în Belarus, sub acuzatia de trădare, în fapt fiind considerat prea favorabil unui acord cu Rusia. Pe 10 martie, Dmitri Demyanenko este și el asasinat pentru aceeași vină de a fi prea favorabil unui acord cu Rusia. Demyanenko era fostul director adjunct al SBU.

La Instabul, în momentul când părțile și anunțat că au ajuns la un acord pe care urmează să îl redacteze în câteva zile, a apărut masacrul de la Bucea. În acest moment, discuțiile despre pace au fost eliminate complet din peisaj.

3. “Democrația”ucraineană pe care Zelensky ne cere să o apărăm nu există. Mai mult, președintele ucrainean supervizează o campanie de răpiri, dispariții și torturi ale oponenților, în tandem cu subordonarea presei în totalitate și scoaterea în afara legii a partidelor de opoziție.

Deși presa internațională ignoră voit subiectul, de la începutul conflictului, SBU în coordonare cu trupele paramilitare neo-n@ziste a declanșat o campanie a terorii și a atrocităților. Pe de-o parte, pe câmpul de luptă, prizonierii de război au fost supuși torturilor și uciși, în totală nesocotire a Convențiilor internaționale.

De la începutul ostilităților, mai mulți primari au fost uciși, vina acestora fiind că au inițiat discuții de încetare a violențelor cu trupele rusești ocupante. Pe 1 martie, primarul orașului Kreminna este răpit de către SBU și ulterior este împușcat în inimă. Pe 3 martie circulă poze cu cadavrul său, urmele de tortură severă fiind vizibile. Pe 7 martie, primarul din Gostomel este ucis. Se pare că acesta negociase cu militarii ruși organizarea unui coridor umanitar pentru evacuarea rezidenților. Pe 24 martie, primarul din Kupyansk, Gennady Matsegora, face public un apel către Zelensky pentru eliberarea fiicei sale, răpită și ținută ostatic de către SBU.

Ce face Zelensky? Iese public cu o declarație dură pentru cei care vor încerca să colaboreze cu armata rusă, inclusiv cei care vor organiza coridoare umanitare, arătând astfel că violențele sunt aprobate de la cel mai înalt nivel. Să medităm, în lumina acestor informații, la descoperirea masacrelor de la Bucea și din alte localități. Cei uciși aveau semnul distinctiv al banderolei albe… În total, lipsesc cel puțin 11 primari, în afara celor ale căror trupuri nu au fost găsite.

Ucraina pretinde că au fost răpiți de către ruși, deși nu există nicio dovadă sau motivație coerentă. În total, mai mulți ziariști și disidenți au fost uciși sau reținuți și condamnați.

La începutul lui martie, milițiile neo-n@ziste l-au răpit și torturat sever (există filmări publice) pe Maxim Ryndovsky, un luptător profesionist MMA, pentru vina de a se fi antrenat împreună cu luptători MMA ruși și de a se fi pronunțat în favoarea păcii.

Nivelul de violență adus în societatea ucraineană de aceste forțe de extrema dreaptă hrănite cu bani occidentali este inimaginabil, începând cu asasinarea cunoscutului ziarist Oles Buzina în 2015 până la umilirea prin legarea cu bandă adezivă de copaci a romilor sau a cetățenilor vorbitori de rusă.

Situația gravă în sine capătă nuanțe tragice și rău-prevestitoare când presa main-stream face o adevărată echilibristica a minciunii, în încercarea de a cosmetiza realitatea – n@zismul nu este nazism, ci, cel mult, ultra-naționalism, violența ucraineană este justă, tortura este îngăduită sau ignorată. Ce monstru se naște la granița noastră?

Ultra-naționaliștii comit crime în stil ISIS (decapitari), dar nu este grav… Zelensky a închis cercul – a statuat că nu vor exista negocieri de pace dacă luptătorii Azov rămași pe platforma Azovstal vor fi bombardați de ruși, în același timp, același Zelensky a refuzat propunerea Moscovei de a permite luptătorilor Azov să se predea. Zelensky nu îi lasă să se predea, dar promite un război fără sfârșit pentru a-i răzbuna…

Domnul erou uită că totuși e un război în curs, iar opțiunile sunt incluse în joc – te predai sau mori în luptă. Sau este război numai când ucrainenii omoară și torturează, mai ales proprii civili? Aseară, pe contul de socializare al eroului a apărut un video în care acesta vorbea ciudat, fiind sub efectul unor substanțe. Astăzi, l-a șters.

Acesta este eroul care hotărâste soarta Planetei! Numindu-l dr@gat, Putin a avut dreptate. Rapid, “lumea liberă” face pasul înapoi în istorie și re-legitimează stigmatul de a te fi născut într-un anumit popor. Este, din nou, legal să urăști. Acum câteva zile la televiziunea germană, Florence Gaub, director adjunct al Institutului european de studii de securitate, explica senină că rusii nu sunt europeni, deși arată ca noi, nu le pasă dacă mor, nu sunt echipați (intelectual) pentru viața post-modernă, parcă citând din Hitler – deci un fel de sub-oameni. Pe bani europeni, la o televiziune GERMANĂ, ironia istoriei. Pentru că textul ne-a adus până aici, forțând-ne aducerea aminte a unor teme pe care le credeam îngropate în țărâna Celui De al Doilea Război Mondial, iată câteva operațiuni secrete CIA care reprezintă explicația multor mistere.

II. Operațiuni CIA.

1. Operațiunea Paperclip. Cu toate că Al Doilea Război Mondial nu se încheiase, Războiul Rece era o certitudine pentru anii ce aveau să vină, deci SUA deja începuseră pregătirea pentru viitoarea confruntare cu URSS.

Din punct de vedere al armelor deţinute, dar mai ales al tehnologiilor militare de-a dreptul vizionare, germanii aveau un avans considerabil în faţa anglo-americanilor și a sovieticilor. După înfrângerea din URSS, Hitler, conștient de valoarea savanților germani, a ordonat întoarcerea acestora în interiorul granițelor germane, mai precis la baza militară din Peenemunde, pe coasta maritimă din nord-estul Germaniei. Acolo, celor aproape 4000 de experți și ingineri – “armata de genii a lui Hitler” – li s-a dat ordin să conceapă un plan de stopare a Armatei Roșii.

În același timp, Hitler l-a desemnat pe Werner Osenberg cu întocmirea unei liste cu acei savanți demni de încredere – celebra Listă a lui Osenberg. Aliaţii au dat din pură întâmplare peste ea. În luna mai a anului 1945, un spion polonez a găsit fragmente din Lista lui Osenberg ascunse într-o toaletă dintr-o clădire a Universităţii din Bonn. Lista a ajuns în mâinile celor din serviciul secret MI6, care au trimis-o omologilor lor americani.

Robert B. Staver, şeful Direcţiei de Studii şi Cercetări asupra Aparatelor de Propulsie cu Reacţie din cadrul Armatei Americane s-a folosit din plin de această listă pentru a înjgheba, şi apoi completa, un prim nucleu de savanţi germani care aveau să fie capturaţi şi interogaţi. Printre primele nume din listă se evidenţia şi cel al celebrului Werner von Braun, cel mai important savant german şi pionerul rachetelor aşa cum le ştim şi la ora actuală.

Savanții germani aveau varianta colaborării cu americanii sau judecarea la Nurberg. Alegerea nu a fost grea… Werner von Braun, spre exemplu, avea grad de colonel în SS, şi se folosea din plin de acest grad pentru a se deplasa pe tot teritoriul deţinut de germani, chiar şi în ultimele săptămâni de dinaintea încheierii războiului. Talentul şi creativitatea omului care inventase tehnologia rachetelor precum şi prototipul V2 erau suficiente pentru ca americanii să ordone o operaţiune de „înălbire” a trecutului acestuia înainte de a fi trimis în Statele Unite unde a beneficiat de cele mai bune condiţii de trai şi lucru din lume pentru restul tuturor zilelor, Braun fiind creierul din spatele aselenizării cu succes a americanilor din anul 1969.

Problema majoră a americanilor a apărut în momentul în care și sovieticii au început propria “vânătoare de genii”. Până în anul 1947, Operaţiunea Paperclip putea fi considerată deja un succes, căci americanii reuşiseră să obţină un număr de aproximativ 1.800 cercetători germani, alături de 3.700 rude şi membri ai familiilor acestora care reuşiseră să scape de sovietici.

Se estimează că din cauza acestei operaţiuni, Statele Unite au ţinut în loc reconstruirea Germaniei timp de trei ani de zile, căci şi statul german ar fi avut mult de câştigat de pe urma cercetătorilor săi. Cercetarea americană, dar și cea mondială, au primit un impuls fantastic prin recuperarea acestor genii germane.

Creierele germane au stat la baza activității Programului Spațial american, dar și în domeniul aerodinamicii, electronice, medicinei și serviciilor secrete. Oficial, Protectul Paperclip s-a încheiat în anul 1957. Scopul său a fost fost de a împiedica să ajungă cunoștințele științifice germane la URSS și Regatul Unit și, totodată, de a opri Germania post-belică să dezvolte din nou cercetările militare.

Rachetele supersonice, rachetele ghidate, gazele paralizante, tancurile blindate, avioanele cu reacție au fost doar câteva din tehnnologille inovatoare dezvoltate de cercetătorii Germaniei naziste. Erau primele zile ale Războiului rece, iar SUA și URSS erau deja într-o cursă contra cronometru. Ca și astăzi în Ucraina, lupta împotriva nazismului contează… până când nu mai contează.

Americanii au reușit securizarea vastului complex Nordhausen, aflat sub Munții Harz, chiar înainte ca sovieticii să preia fabrica. În acea fabrică, Werner von Braun și grupul său fabricaseră rachetele Agrregat, V-I și V-2. Sovieticii nu au rămas mai prejos – în mai 1945, aceștia au preluat laboratoarele de cercetare atomică din cadrul Institutului Kaiser din Berlin. Arsenalul nuclear sovietic s-a dezvoltat pe captura din aceste laboratoare nemțești.

Se pare că și tehnicile de tortură și interogatoriu folosite de CIA au fost alcătuite pe baza informaţiilor obţinute de la cercetătorii germani care au făcut experimente pe oameni în lagărele naziste. Este cazul lui Hubertus Strughold care deşi a fost învinuit în cadrul Procesului de la Nurnberg că făcea experimente cumplite pe deţinuţii din Dachau, nu doar că nu a păţit nimic, dar se pare că a avut o funcţie importantă în cadrul NASA, iar biblioteca unei baze militare din San Antonio, Texas, poartă şi astăzi numele său.

În lumina acestor informații, finanțarea unor grupuri neo-n@ziste pentru a atrage Rusia în confruntare, pare o simplă etapă a unui joc extins pe zeci de ani și pe care nu îl putem acuza de vreo urmă de moralitate.

Nu vreau să rămânem cu impresia greșită că a existat numai Operațiunea Paperclip a americanilor. Nu, operațiunea simetrică a URSS s-a numit Operațiunea Osoaviakhim.

Încercând o vindecare miraculoasă de naivitate, amintesc alte operațiuni secrete – Operațiunea Savehaven (identificarea savanților capturați de sovietici, precum și a celor care reușiseră să fugă în Africa, Spania sau America de Sud) sau Proiectul Ratlines (o operațiune secretă care asigura rute de tranzit pentru ofițeri superiori SS și Gestapo din Europa către Argentina, Chile, Paraguay, Brazilia, Egipt, alte țări din Orientul Mijlociu.

2. Recent au fost declasificate documente secrete CIA care demonstrează, dincolo de orice dubiu, implicarea SUA în susținerea naționalismului ucrainean, văzut ca un instrument de slăbire a Moscovei. În anul 1946, SUA inițiau operațiunea Belladonna – OSS (predecesorul CIA) se implica în sprijinirea OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni) și UHVR (Consiliul Suprem de Eliberare a Ucrainei) – organizație umbrelă pentru luptătorii ucraineni de extremă dreapta, ultra-naționaliști, luptători anti-URSS.

Figurile centrale ale acestei prime operațiuni au fost Stepan Bandera și Andrei Melnyk, cei doi lideri ai OUN. Coordonarea operațiunii se făcea de la München și urmarea sprijinirea luptătorilor de extremă dreapta, unii colaboratori naziști notorii, care se opuneau URSS acum.

Concomitent cu această operatiune, în anul 1947 era lansată o alta, Operațiunea Trident, care implica figuri mai puțin proeminente de extremă dreapta ucraineană și avea drept scop infiltrarea în serviciile secrete sovietice. În anul 1959, Stepan Bandera este otrăvit la München de către sovietici. CIA îl alege pe Mykola Lebed, un alt lider al OUN. Lebed este ales să conducă Proiectul Aerodynamic, o altă operațiune secretă a CIA. Jobul său era să răspândească propagandă anticomunistă și anti-URSS în Ucraina, sarcină îndeplinită cu brio timp de câteva decenii din poziția de director al Prolog Research and Publishing Association, o fundație/editură non-profit.

3. Operațiunea Gladio. Armatele de naziști “lăsate în urmă”. La începutul anilor ’50, SUA au început formarea și antrenarea unor rețele de voluntari de extremă dreaptă în Vestul Europei, astfel ca în cazul unei invazii a URSS CIA să poată să formeze o rezistență adecvată. CIA a finanțat și consiliat aceste grupuri, ulterior fiind cooptate în acest proiect și serviciile militare de intelligence ale țărilor europene (NATO).

Numite armatele “stay behind”, acestea au determinat o creștere fulminantă a terorismului în Europa. “Armatele secrete” ale NATO s-au angajat în activități criminale și subversive în mai multe țări, ridicând întrebarea fundamentală: sunt armate secrete, anticomuniste, cu puternice accente de extrema dreaptă sau grupuri teroriste?

În 1960 aceste grupuri “stay-behind”, în colaborare cu armata turcă, au organizat o lovitură de stat și l-au asasinat pe Adnan Menderes, premierul turc. În 1967, în Grecia, grupurile “stay-behind” au organizat o lovitură de stat și au impus dictatura militară. În 1971, 1971, în Turcia, după o lovitură de stat militară, armata rămasă în urmă s-a angajat în acțiuni numite „teroarea internă” și a ucis sute de oameni; în 1977 în Spania, armatele secrete au produs un masacru la Madrid. în 1985, în Belgia, grupurile “stay-behind” au atacat și împușcat cumpărătorii la întâmplare în supermarketuri, ucigând 28; în Elveția, în 1990, fostul șef elvețian al grupului elvețian a scris Departamentului de Apărare al SUA, amenințând că va dezvălui „întregul adevăr”. A fost găsit a doua zi înjunghiat cu propria baionetă. În 1995, Marea Britanie a dezvăluit că MI6 și SAS au ajutat la inițierea și dezvoltarea acestui proiect.

În concluzie, CIA împreună cu MI6 au o expertiză bogată în recrutarea/colaborarea/finanțarea elementelor n@ziste sau de extrema dreaptă, atât de adânci aceste rădăcini încât ajung până în perioada celui de AL Doilea Război Mondial. Situația batalioanelor Azov din Ucraina reprezintă, forțând metafora, business as usual.

Armata secretă a fiecărei țări primea un nume distinct. În Italia, armata a primit numele de armata Gladio (de la sabia folosită de gladiatori în Imperiul Roman). Armata Gladio italiană l-a răpit și asasinat pe Aldo Moro, premierul italian, în mai 1978. În 1990, premierul italian Giulio Andreottti a dezvăluit Parlamentului existența acestei armate secrete. Din acel moment întreaga operațiune CIA a primit numele de Operațiunea Gladio.

Jurnalistul Philip Willan estima că numai în Italia, între 1969 și 1987, 356 de persoane au fost ucise și peste 1.000 au fost rănite în „cel mai prelungit și traumatizant atac terorist” din Europa de Vest, în afara Marii Britanii și Spaniei. Aceasta a fost așa-numita „strategie a tensiunii” – în mare parte realizată de grupuri fasciste armate protejate de statul secret.

În Franța, unde Partidul Comunist Francez a fost ținut în afara guvernului, în ciuda câștigării alegerilor din 1945, armata secretă a fost numită Plan Bleu și a fost folosită pentru a ajuta la menținerea definitivă a comuniștilor departe de putere. Portugalia, aflată în plină dictatura de dreapta a lui Salazar, era folosită ca bază de antrenament și pregătire.

Ofițerul SS și Gestapo Klaus Barbie (direct responsabil pentru moartea a zeci de mii de luptători din rezistență și evrei) a fost recrutat de Corpul de contrainformații al armatei americane în 1947, ascuns de tribunalul pentru crime de război și scos din țară. Barbie a jucat un rol esențial în stabilirea părții vest-germane a rețelei Gladio – Bund Deutscher Jugend (Liga Tineretului German) și Technischer Dienst (Serviciul Tehnic) sub acoperire. A fost expusă și se presupune că a fost interzisă încă din 1952, după ce a apărut o listă de morți a politicienilor comuniști și socialiști (inclusiv oficiali guvernamentali actuali) pentru a fi „lichidați” în cazul unei presupuse invazii sovietice.

Fișierele publicate de guvernul german abia în 2014 au dezvăluit că aproximativ în aceeași perioadă, o altă armată secretă nazistă în stil Gladio a fost înființată de guvernul Germaniei de Vest. Descrisă eufemistic fie „Compania de asigurări”, fie „Schnez-Truppe”, armata secretă nazistă a fost creată de fostul colonel nazist Albert Schnez. De altfel, elita militară a Germaniei de Vest abunda în n@ziști de rang înalt din armata lui Hitler.

Majoritatea detaliilor operațiunilor Gladio rămân obscure și extrem de secrete până în ziua de azi. Dar anchetele italiene, belgiene și elvețiene din anii 1990 au reușit să scoată la iveală câteva detalii despre aceste campanii teroriste. O caracteristică importantă a tuturor acestor operațiuni o reprezinta desfășurarea ca operațiuni de tip false flag, fiind frecventă greșeala încadrării acestor acte de terorism ca fiind opera stângii.

Sfârșit prima parte.

sursa: Ana Iordanescu

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry