Arhive categorii: IoanIstrati

Două cutremure cu epicentrul în rai

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu. Petru era pescar căsătorit, neînvăţat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăţi, învăţat cu foamea, lipsit de subtilităţi şi de educaţie, talpa pământului şi a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi.

La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice.

Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus.

Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui.

Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui. Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa.

Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.

Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor.

Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?

Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu.

Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică. „Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.

Preot Ioan Istrati

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Buna Vestire – Frângerea de taină a istoriei

Sărbătoarea Bunei Vestiri este „începutul mântuirii noastre” aşa cum cântă imnele Bisericii. Este momentul suprem de împlinire a planului lui Dumnezeu şi începătoria unirii lui Dumnezeu cu oamenii.

La o privire mai atentă asupra Cărţii Facerii, vedem cum Dumnezeu aduce din nefiinţă la fiinţă totul doar prin Cuvântului Său făcător de viaţă. „Să fie !” este sinonim cu aducerea din nefiinţă şi prin acest cuvânt galaxiile cerurilor primesc demnitatea de fiinţă. La zidirea omului, însă Sfânta Treime se sfătuieşte: „Să facem om”, adică elaborează un proiect dumnezeiesc în care unirea omului cu Dumnezeu se realizează prin actualizarea chipului în asemănare. Dacă la toate creaturile lumii, scriitorul Facerii spune: Şi a fost aşa, la crearea omului aceste cuvinte lipsesc. Design-ul ontologic de creaţie a omului are nevoie de acordul său liber şi infinitul iubirii dumnezeieşti trebuie pecetluit cu iubirea liberă şi veşnică a omului.

Întreaga istorie este o zbatere în durerile de naştere a umanităţii. Toate generaţiile pământului sunt schiţe ale acestei umanităţi îndumnezeite, din gândul cel de taină al Treimii. Până astăzi. Căutând în imensitatea istoriei, Dumnezeu Creatorul a găsit o făptură atât de frumoasă încât a luat trup din trupul ei. Fecioara neprihănită a ajuns prin rugăciune să semene atât de mult cu Dumnezeu la suflet, încât El a dorit să semene cu ea la trup. Şi-a aţintit atât de mult ochii feciorelnici la Cer, încât Cerul însuşi a luat culoarea ochilor ei. Istoria umanităţii a aşteptat acest moment cu înfrigurare. Catedrala universului aştepta să primească în sine pe Dumnezeu, care şi-a ales Catedrala fecioriei pe Născătoarea de Dumnezeu.

La momentul de taină al Bunei Vestiri se unesc în sfătuire cerul cu pământul, Dumnezeu Treimea, umanitatea prin ceea ce are ea mai sfânt şi regnul îngeresc prin Vestitorul bucuriei. Acolo, în chilia smerită a Mariei, se desfăşoară cel mai sfânt sfat de taină al universului. Acela în care umanitatea primeşte în sine, prin iubirea Fecioarei, pe Însuşi Dumnezeu. Cuvântul ei şoptit: „Fie mie după cuvântul tău”, plineşte în măreţie planul de lumină al lui Dumnezeu la zidirea lumii. Umanitatea şi-a găsit adevărata fiinţă, aceea în unire cu Cel veşnic. Creaţia omului a luat sfârşit în apogeul dumnezeiesc al Întrupării. Adevărata fiinţă a omului este divino-umanitatea lui Hristos, fără de care specia umană este condamnată la nefiinţă valorică de către propria ei nimicnicie.

Însăşi numirea acestui praznic arată fiorul teologic de sinteză a veacurilor plinit în pântecele înmiresmat de feciorie al Mariei. Buna Vestire – în greceşte Evanghlismos – este Evanghelia prin excelenţă, vestirea unirii lui Dumnezeu cu oamenii, mesajul pogorârii Celui nemuritor printre muritori. Bună Vestirea este concentrarea întregii Evanghelii, iar Evanghelia întreagă este o extensie în istorie a sfatului ceresc întâmplat pe pământ, în Nazaretul Galileii.

Dumnezeu are nevoie de om pentru a deveni Om. Dumnezeu are nevoie de noi pentru a ne face nemuritori. El ne iubeşte atât de mult încât niciodată ne ne-ar sili să moştenim o împărăţie străină, pe care n-o vrem cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu plânge la porţile inimii noastre, aşteptând să ne întoarcem faţa către El. A luat faţa noastră ca să nu ne mai întoarcem faţa de la El. S-a pogorât pe pământ şi a devenit ceea ce a iubit, pentru ca nimeni să nu mai poată spună că n-a ajuns cu mintea la cer. A suferit cu noi în durerile noastre pentru a ne face durerea scară către cer. A murit cu noi, pe Cruce, pentru a ne face moartea prag către Treime. A mers până în iad după noi, pentru a ne îmbrăţişa şi a ne scoate din neant. A înviat din morţi cu trupul omenesc, pentru a ne dărui nemurirea lui dumnezeiască. E pretutindeni şi aici, şi mai mult decât oriunde, în sufletul celui care-L caută cu sinceritate şi în Dumnezeiescul Potir, unde se frânge Trupul şi se varsă Sângele Celui care ne iubeşte de o veşnicie.

Buna Vestire este frângerea istoriei, transformarea ei în cale către veşnicie, plămădirea ei prin jertfă în cuptoarele Împărăţiei, devenirea ei teologică întru nemurire, dăruirea ei euharistică Celui care a murit şi a înviat pentru om.

Ioan Istrati

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry