Ce nu mai serbăm de 9 mai?

Normal, ziua de 9 mai ar trebui să fie triplă sărbătoare în România. Serbăm independența proclamată pe data de 9 mai 1877, de către Parlamentul Principatului României (și ratificată pe 10 mai de către principele Carol I). Serbăm încheierea celui de-al doilea război mondial în Europa, prin capitularea Germaniei naziste.

Tot pe 9 mai serbăm idealul unei Europe unite pe bazele unor tratate ce poartă amprenta valorilor civilizației europene și creștine (pe 9 mai 1950 a fost promulgat primul text fondator al Comunității Europene, cunoscut ca ”declarația Schuman).

Însă cu cât trec anii, românii, tot mai înstrăinați de propria istorie și de istoria Europei nu mai au ce sărbători pe 9 mai.

Independența pierdută

De 32 ani de zile, un titlu de mândrie al politicienilor români este acela că țara noastră își cedează suveranitatea. E greu să mai serbezi independența României, când prioritatea ta asumată oficial este pierderea suveranității propriei țări.

Ce ar mai fi de serbat de ”ziua independenței” când țara noastră își stabilește ca ”obiective strategice”, de peste 30 de ani, aducerea de trupe militare străine pe teritoriul național, distrugerea economiei naționale și instaurarea puterii corporațiilor multinaționale, pierderea autorității statului român în fața autorității câtorva ambasade din București și a unor birocrați de la Bruxelles și Washington?

În ultimele luni, o altă lovitură dată suveranității României a fost aplaudată chiar cu încântare de ”societatea civilă” românească: autoritatea Curții Constituționale a României este de o relevanță secundară față de cea a Înaltei Curți Europene de Justiție. Iar interesele economice ale UE au prioritate în fața deciziilor constituționale românești.
Exodul populației românești din România, un alt fenomen ce caracterizează ultimele decenii, arată că de fapt românii se simt tot mai puțin ai României.

9 mai 1945

Pe 9 mai 1945 se termina ultimul mare război ce a distrus Europa. Armata sovietică, armata britanică, cea franceză și cea americană, puneau capăt delirului nazist și unui război ce făcuse zeci de milioane de victime în Europa și în întreaga lume.

România luptase, de la 23 august 1944, de partea învingătorilor în acest război. Alături de armata sovietică, trupele românești, eliberaseră teritoriul țării ocupat de naziști, eliberaseră Ungaria și ajunseseră să lupte cu naziștii și în munții Tatra, din Slovacia.
Însă înainte de 23 august 1944, pentru 3 ani și 2 luni, armata română fusese principalul aliat al armatei naziste pe frontul de est. Acești 3 ani și 2 luni, au lăsat răni adânci în memoria românească, redeschise după revoluția din decembrie 1989.

De asta nu e de mirare că acum, în 2022, o parte din societatea românească, fără să manifeste explicit credința în ideologii naziste, a reînviat cultul lui Ion Antonescu sau pur și simplu își exprimă regretul că soarta războiului nu a fost alta.

Rusofobia încurajată de propaganda oficială euro-atlantică, se hrănește și din amintirea straniu decupată a celui de-al doilea război mondial, în care românii se întreabă ce căutau sovieticii la București în septembrie 1944, dar consideră ”firească” prezența românească la Stalingrad, în ianuarie 1943.

O Europă unită împotriva Europei

Nici cel de-al treilea ”9 mai”, al Europei unite, nu prea are de ce să fie serbat. Uniunea Europeană actuală este o Europă unită împotriva Europei.

Visul ”părinților fondatori” ai Comunității Europene, s-a transformat într-un mamut birocratic greoi când vine vorba de consolidarea comuniunii europene, dar plin de viteză când e vorba de distrugerea identităților europene.

Europa creștină a fost înlocuită cu o Europă nivelată ideologic și controlată politic de către americani., atunci când nu este subiectul conflictului de interese dintre cele două puteri europene ce au mai rămas relevante: Franța și Germania.

România este un actor secundar, de figurație, în acest spectacol al Uniunii Europene. Relevant politic doar pentru a arăta că Bruxellesul controlează Europa de la Atlantic la Marea Neagră, relevant economic doar prin furnizarea de mână de lucru și de piață de consum pentru ”partenerii strategici”, statul român este, de deja 3 ani de zile, o tragi-comedie cu buget redus a unor regizori, scenariști și producători de la Washington și Bruxelles.

Ce este de făcut?

Evident, tot ceea ce este de făcut este să o luăm de la capăt. Să ne redobândim independența pierdută, ca pe 9 mai 1877.

Apoi putem să luptăm, cum am făcut între 23 august 1944 și 9 mai 1945, pentru eliberarea Europei de un coșmar ideologic. Coșmar ideologic care dacă atunci purta uniforme marțiale, cruci încârligate și cranii pe șepci, acum poartă tricouri curcubeu și în loc de aromă de praf de pușcă, miroase a ”iarbă”.

În sfârșit, trebuie să contribuim la construirea unei Europe unite. Europă unită nu de o ideologie, nici de vreun nivelator legislativ, nici de vreo birocrație, ci de interesele bine cântărite ale statelor suverane. O Europă care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, în care fiecare stat suveran să își poată negocia interesele cu ceilalți.

Mai sunt oare energiile necesare în România pentru a o lua de la capăt?

Bogdan Duca

Like
Like Love Haha Wow Sad Angry

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *